Timpul curge firesc, insensibil la dramele mai mari sau mai mici ale existenței ăsteia atât de efemere. Păsările își continuă zborul, vântul își leagănă copaci, frunze, nori, gânduri. Oamenii mișună, fiecare pre(a)ocupat de treburile care le acaparează întreaga existență. De la fereastră totul se vede într-o permanentă mișcare, ca un mușuroi de furnici. Prea mici pentru universul ăsta atât de mare, prea aplecate de crucile pe care și le poartă fără să știe că uneori este OK să le lase puțin deoparte, cât să-și mai tragă sufletul, ca să poată continua.
Ne zbatem să ajungem la linii de finiș desemnate aleatoriu de ambiții personale sau „împrumutate”. Alergăm, uneori GONIM printre clipe, uităm să spunem nu, uităm să zâmbim, uităm să ne bucurăm, să râdem, să îmbrățișăm, să privim cerul și să ascultăm liniștea.
Nu ne dăm răgaz să simțim, să ne plângem tristețile, să ne odihnim gândurile și inimile, să iubim, SĂ NE IUBIM. Spunem sec că „nu avem timp” și o luăm de la capăt de fiecare dată cu aceeași înverșunare împotriva vieții, care, vezi, Doamne, ne-a adus numai greutăți. Și uităm că, de fapt, am fost atât de mult timp cu capul plecat, încât nu ne-am dat voie să ridicăm ochii spre lumină.
Iar la un moment dat, observăm mirați că „ni s-a terminat” timpul! Căutăm cu înfrigurare un buton de rewind și am da orice să recuperăm ce am pierdut: ani, oameni, șanse, bucurii.
Pentru unii… timpul a stat astăzi în loc, deși pentru toți ceilalți el curge înainte, cu aceeași repeziciune, insensibil și neînduplecat. Pentru ei, Destinul (sic!) și-a jucat o ultimă carte, luându-i prin surprindere. Sau poate tot el, Destinul, le-a dat o ultimă lecție, ca o palmă. Ori, poate e mai simplu să spui că viața și-a urmat cursul, să iei lucrurile ca atare pentru că, nu-i așa, „realitatea e nicicum” și nu o poți schimba.
Azi am pierdut o prietenă. Nedrept și crud. Prea repede și nespus de dureros.
Am căutat printre fotografii să-i revăd chipul, căci mi s-a părut că l-am uitat deja, undeva între alergăturile zilnice. Am rememorat povești, întâmplări, discuții, momente. Știu ce i-ar fi plăcut și, mai ales, ce NU i-ar fi plăcut să se întâmple acum și mă simt cumva neputincioasă că nu pot face altfel. Mă gândesc că nu i-am fost, adesea, destul de prietenă sau că poate nu am înțeles-o suficient. Că nu am știut să ascult dincolo de cuvinte și, poate, am judecat în locul unei îmbrățișări. Că nu i-am văzut durerile dincolo de mască sau că nu am tras destul să-i împlinesc una dintre ultimele dorințe. Dar, da, „realitatea e nicicum”. Realitatea este ASTA, iar eu trebuie să o iau ca atare și atât. Iar pe ea să o port în gânduri și să o reînvii în amintiri.
Drum lin, draga mea….
BLOG D'AGATHA 
Condoleante!
Mulțumesc! 🙂