Cu specific românesc

Din gama „Ce dorești și ce primești”, o cunoștință foarte apropiată, deci de încredere, intră într-un restaurant cu „specific” (nespecificat) din București, împreună cu niște amici. Fiecare comandă câte ceva din meniu, una dintre persoane, are tupeul să încerce lucruri inedite. Și comandă un fel nou de mâncare, ce includea, pe lângă altele, niște cartofiori preparați într-un mod ingenios. La sosirea comenzii, toate bune și frumoase, cartofii, care reprezentau punctul de atracție, pauză. Clientul, vorbitor de limbi străine, doar,  neobișnuit cu diversele cutume ale plaiului românesc, așteaptă cu răbdare, poate ajung cu altă tură, poate e vreo surpriza, poate e vreo neînțelegere. Dar nimic. Părea că e o rețetă după „Hainele cele noi ale împăratului”. Și totuși. farfuria era goală! Așteptarea are limitele ei. Clientul solicită politicos ospătăriței să se apropie. Aceasta, nedeslușind dulcele grai de pe alte meleaguri, aruncă vina pe bucătar. Pentru că nu păreau să ajungă la un consens, clientul solicită, la fel de politicos, să vorbească totuși cu cineva capabil să ofere un răspuns pertinent. Ospătărița dispare și după ceva timp apare o doamnă, cel mai probabil șefă, după atitudine. Ascultă plictisită plângerile clientului nemulțumit, iar la întrebarea „Unde sunt totuși cartofii?”, răspunde cu o relaxare pe care o învățase cu siguranță  la cursurile de șefi, într-o engleză perfectă: „Sometimes we put, sometimes we don’t”. Și dispare ca o silfidă, lăsând clientul să rumege din ospitalitatea specific românească.

Mesajul clientului la plecare: „Sometimes we pay, sometimes we don’t”.