dagatha

Nocturnă

Mi-e frig…Mi-e foarte frig…

Mă strâng ghem și țin ochii închiși sperând că nu mi-e visul pe o margine de hău, gata să se transforme în văzduh și să se alăture altor vise spulberate. Frunze moarte mi se-nvârt ca iele, fără să vestească nimic bun. Trupul îmi miroase a strivire și-l las să zacă inert fără nici cea mai mică încercare de resuscitare.

Ți-ai întors fața din nou. Și m-am simțit dezvelită…Mi-am deschis privirea a teamă și nu mi-am zărit decât umărul gol în întuneric. Ți-amintești? Cândva ți-am spus că întunericul mă sperie pentru că miroase a singurătate. Și a moarte. Cândva ți-am cerut un semn al veșniciei din suflete. Cândva ai promis… Acum, pe un scaun, în spate, doar umbra goală a ultimului tău gând. Și tăcere.

Ai plecat târând după tine miros de pădure. Glasul meu nu te-a întors. O fi mut. Sau poate ți-a fost și ție teamă. Ai pășit apăsat,  cu o poftă flămândă de lumea cealaltă, al cărei strigăt ți-a astupat sufletul și mi te-a îndepărtat. Mă întreb: te-ai întors vreo secundă? Ți-ai amintit vreo clipă?

Iar mie îmi e îngrozitor de frig…

152 de comentarii

  1. La de-astea cu frig si intuneric si umbre si singuratate (eu) nu (mai) comentez: fie n-am ce sa spun, fie ti-ai / v-ati dori sa n-am…
    (CÂH! Mai bine lipsa…)
    Iar poezia (in versuri sau in proza) (la mine) nu (mai) are audienta (pe acest gen de subiecte – sau (mai precis) de… atmosfera). Scuze!

    Răspunde

  2. Am apăsat like, dar nu fiindcă cred că de aprecieri avea nevoie textul ăsta, însă nici nu ştiu ce să zic, fiindcă povestea mi-e străină. Dar ştiu că dacă ai avea nevoie de câteva cuvinte sau de o mână, care să te învelească, aş fi acolo, măcar cu gândul, cu inima, cu orice ţi-ar ţine de cald.

    Răspunde

      • să bagi lumea-n sperieţi are farmec? :)) eu, spre exemplu, n-aş scrie niciodată despre vreun viu ca fiind mort; a, că îl omor cu vorbele-mi, asta-i altă treabă, da’ nu-l declar mort, nici moartă!
        îmi place să-l chinui. 😉

        Răspunde

      • „Ai pășit apăsat, cu o poftă flămândă de lumea cealaltă”… „lumea cealaltă” m-a indus în eroare…
        pe urmă „Cândva ți-am spus că întunericul mă sperie pentru că miroase a singurătate. Și a moarte. Cândva ți-am cerut un semn al veșniciei din suflete. Cândva ai promis… Acum, pe un scaun, în spate, doar umbra goală a ultimului tău gând. Și tăcere.”…dacă rândurile astea nu conduc cu gându’ la un mort, io mă las de citit…:))

        Răspunde

        • Lasă-te de citit, soro… că io de cum văzui cealaltă iac-aşa italicizat, mă prinsei că vrea să ne tragă clapacioaca şi să-l deie plecat doară ca distanţă pe orizontală nu şi pe verticală spre underground. Suptilităţile astea, mama lor…! 😛

          Răspunde

      • Păi, atunci îţi urez nocturnă ca „pe lumea cealaltă” că am înţeles că nu-i de rău. 😉
        Acum, că m-am lămurit cum e cu textu’, plec de unde-am venit; şi unde mai pui, că şi mai luminată…

        Răspunde

      • almanahe (septembrie 13, 2012 at 2:33 am):
        „să bagi lumea-n sperieţi are farmec?”
        Nu mai lipseste decat sa-l intrebi si pe Pinţ daca are vreun farmec sa te ascunzi dupa (sa spunem) usa, sau sub masa, sau dupa vreun… dulap (sa spunem) si sa strigi „BAU!” cand vine / trece cineva…
        (Farmecul – in acest caz, cel putin – depinde de perspectiva, de „punctul de vedere”…)

        Răspunde

      • Drugwash (septembrie 13, 2012 at 3:50 am):
        „…ba prea puţine nivele de nesting (auzişi, mătuşă?)…”
        „Suptscriu” si eu (ca sa ma „asortez” si eu cu modul de exprimare al preopinentului Drugwash)…
        MULT prea putine, mai ales ca „alinierea” excelent realizata LASA loc pt MULT mai multe nivele. (Asa as fi putut si eu sa nu mai fiu nevoit sa precizez verbatim comentariul caruia ii raspund ci pur-si-simplu sa-l fi atasat la locul lui…)

        Răspunde

      • Exact, de punctul de vedere depinde, dar al tuturor, sper!

        Iar eu o să iau punctul de vedere şi-o să-l deschid, făcând din el un unghi de vedere, fiindcă, vezi dumneata,  farmecul bau-ului venit  în joacă, din şifonier, al unui frate, pentru a-l speria pe celălalt( când ar fi trecut el pe-acolo), a culminat cu o experienţă extrem de urâtă a celui speriat de bau-ul nevătămător pentru majoritate, fiindcă sărăcuţul, ca să se apere de vocea din şifonier, s-a urcat pe sobă (în trecere a tras şi o pătură de pe pat, cu care s-a acoperit), iar soba era aprinsă. Mi-ar plăcea să spun că acel copilaş s-a ales doar cu câteva arsuri, numai că în povestea adevărată el a ars de viu, în ochii fratelui său, încremenit de spaimă, care-ar fi ars şi el, căci focul s-a extins, dacă n-ar fi fost salvat de bunică, la timp. Cel care-a murit avea numai 2 ani şi jumătate, iar celălalt, 4 ani.
        Şi lucrurile nu s-au oprit aici, la vreo 3 ani de zile de la incident au început absenţele celui rămas în viaţă, absenţe care-au fost puse pe seama vârstei, astfel că învăţătoarea şi părinţii nu le-au dat importanţă, şi care peste încă alţi 7 ani, undeva prin clasa a IX-a,  s-au transformat în prima criză de epilepsie. De fiecare dată când acel băiat (acum un tânăr de 28 de ani) are o criză, la trezire întreabă cât e ceasul, căci deasupra sobei unde arsese fratele său era un ceas mare, care arăta ora 11 fix.

        Dar stai liniştit, am înţeles perfect exemplul din comentariu, care ar fi avut şi are farmec pentru oricine l-ar citi,  mai puţin pentru mine, fiindcă iaca, unde dai şi unde crapă e la locul lui, lipit de poveste.

        Răspunde

        • Draga mea, după faptul că atîta lume din spaţiul ăsta a sărit să afle ce-ai păţit, să te ajute, să te consoleze, pot conchide un singur lucru: eşti iubită! Iar ăsta e un lucru mare. Ferice de tine şi totodată felicitări fiindcă eşti capabilă să creezi şi transmiţi asemenea sentimente puternice prin scrierile tale.

          Răspunde

      • Ptiu! minunea Domnului!
        Almanahe, sincer imi pare TARE rau ca un comentariu de-al meu (care se voia inocent si doar sugestiv) dumitale personal ti-a evocat amintiri atat de… cutremuratoare.

        (Paranteza:) Ai remarcat, sper, Dagatha, ca DIN NOU mi-am permis licenta… (gradelor de comparatie? nu prea (mai?) stiu CUM ar putea fi… categorisita expresia „atat de…”, da’ SIGUR nu-i… adecvat sa fie „pusa” langa un superlativ; cam cum „suna” „atat de maxim” sau „atat de optim”?) aplicate unui adjectiv care prin insasi formularea sa are functie de superlativ. 😛
        Si DA, in ciuda timpului scurs de la precedentele mele comentarii (si a celor ce au avut loc in aceasta perioada in viata mea) si a faptului ca nu mi-e „tomna” bine, TOT „mai am un ochi” (ba chiar doi! hihi! 😆 ) pt asta, dovada a faptului ca mie nu-mi este necesar sa-mi propun sa caut aceste… nepotriviri (sa intentionez cu-tot-dinadinsul sa ma gandesc la acest aspect) ci pur-si-simplu – inevitabil – „imi sar in ochi” de la sine, in mod spontan. (Gata paranteza)

        P.S. Marturisesc, Almanahe, ca SI MIE imi trecuse prin minte – pe cand scriam comentariul – ceva (ipotetic – sau poate chiar vreo amintire palida si incetosata a ceva „prins din zbor” prin copilarie, ca PREA imi crea senzatia de „deja vu”) oarecum similar (nu arderea de viu a unui copil (Brrr!) ci un eventual infarct al unui cardiac), da’-‘mi spusesem ca doara NU LA ASA CEVA o sa va duca pe voi gandul citindu-mi comentariul. Regret ca n-am fost mai „inspirat”, ca nu m-am gandit mai bine (de parca as fi avut CU CE sa gandesc 😛 *)…

        *Respectiva „limba” era la adresa mea insumi, nu la a dumitale.

        Răspunde

      • Acu, ca să ne (mai) împăcăm(cu exemplele), zic aşa, că ne cade bine, când nu ne stă în gât, comentariul (de) pe(-o) margine, căci, până la urmă, fiecare  pre limba lui,  cu amintirile lui palide sau îmbujorate! Doar n-o să scoţ şi eu limba la dumneata, că cine ştie ce împleticiri de drumuri s-ar mai căsca!

        Mărturisesc totuşi, că ceea ce mă face să-mi ţin limba în propria-i salivă (pe care o înghit, n-o scuip) e, în primul rând, cerul gurii mele_ care e roşu, de cele mai multe ori, şi nu negru, cum mă forţează asocierile de conjunctură_ şi, pe urmă, dar foarte important, spaţiul ăsta, căruia n-aş vrea să-i tulbur (şi mai mult decât am făcut-o) liniştea şi sensibilitatea textului, generator acum de hârjoneli diurne.

        Răspunde

  5. Doamne, Dagatho!!!! dacă nu citeam că este un exercițiu literar…nu-ș ce făceam! cât pe ce să dau năvală peste tine pe mail!!!
    Uffff!!!!! …ți-aș spune cât de frumos e textul acesta…dar prea m-ai băgat în sperieți!
    Vino să ti țuc! :*:*

    Răspunde

          • Drugwash sa vrea? DUMNEATA sa vrei (fiindca dumneata iei deciziile caci e blogul matale – noi putand eventual sa ne exprimam doleanta) si anume atatea „nivele” cate se vor vadi necesare (si asta nu cred ca poate fi determinat altfel decat urmarind felul in care evolueaza exploatarea variantei in curs).

            Răspunde

          • Fiind o temă generoasă, cred că ar merge şapte nivele. Acum e pe cinci, dacă nu mă înşel şi se vede că mai e loc. Sigur, mai depinde şi de rezoluţia de afişare a fiecărui privitor, dar cum eu aici am 1024×768 şi pare destul de lejer, probabil pe maşinile adecvate secolului 21 deja e risipă de spaţiu.
            Mai întreabă şi pe alţii, că nu vreau să par eu dictator pe domeniul altcuiva, nici măcar în versiunea Sacha Baron Cohen. 🙄

            Răspunde

            • Bineînţeles. Modificările sînt instantanee şi retroactive. După ce aplici o modificare, dai un Refresh la unul din topicurile cu multe reply-uri în cascadă şi vezi cum se aşează, nu trebuie să aştepţi conversaţii noi. Aici nu există un „perfect”, ci doar un compromis unanim acceptabil. De aceea am zis să cauţi şi părerea altor „spectatori”. 😉

              Răspunde

              • „Modificările sînt instantanee şi retroactive. După ce aplici o modificare, dai un Refresh la unul din topicurile cu multe reply-uri în cascadă şi vezi cum se aşează…”
                Eu sunt un nepriceput in domeniu (m-am tot intrebat CUM faceti pt a intercala o replica la un comentariu „de ultimul rang” intre acesta si altele – deja postate – care urmeaza dupa el) da’ nu pricep CUM – dupa CE criteriu – ar putea sa se „aseze” (SAU am inteles eu gresit afirmatia dumitale): nu stiu DE UNDE ar putea calculatorul / programul sa stie ca (dintre cele – sa zicem – nouă’ş’pe replici succesive de ultimul rang* care apar scrise la acel ultim comentariu precedent de rangul imediat inferior) eu il adresasem pe al un’ş’pelea drept replica celui de al treilea (al altui comentator) si nu vreunui alt comentariu precedent (tot de ultimul rang) dintre cele zece (sau precedentului comentariu de penultimul rang – cel sub care apasasem de fapt la „reply” pt a posta raspunsul), si ca – sa zicem – al doi’ş’pelea este raspuns replicii mele si nu vreunui altul dintre cele un’ş’pe comentarii precedente de acelasi rang – sau precedentului comentariu de rang inferior.

                * „De ultimul rang” (fie rangul trei) in varianta precedenta (in functie atunci cand postasem eu) spre deosebire de varianta actuala (fie de cinci ranguri, asa cum este cazul aici).

                Nu-mi dau seama nici macar daca am reusit sa-mi exprim nedumerirea in mod inteligibil pt altii…

                Răspunde

                • Pentru asta e nevoie de puţină imaginaţie şi, desigur, de ceva cunoştinţe de specialitate sau măcar de voinţă şi ambiţie. 😎

                  Personal, activez de fiecare dată căsuţa de sub ferestruica de răspuns, astfel încît îmi parvine în e-mail un mesaj la fiecare reply primit de articolul respectiv. În acel mesaj din e-mail, este un buton care odată apăsat, va deschide pagina respectivă şi va răspunde exact mesajului primit.
                  Aşadar, chiar dacă pe pagină nu există un buton/link marcat Răspunde/Reply, din mail se poate face acest lucru. 😉

                  O versiune alternativă, pentru cei cu înclinaţii de aventurier, ar fi următoarea, însă funcţionează numai pentru anumite teme de blog (aici NU):
                  – aşezînd cursorul mouse-ului deasupra datei reply-ului la care vrem să răspundem, vom vedea undeva jos pe status bar un link conţinînd numărul replicii respective (#comment-xxxx) – reţinem numărul xxxx
                  – plimbînd cursorul mouse-ului peste link-urile marcate Răspunde/Reply, se va observa undeva în partea de jos a browser-ului link-ul corespunzător, similar celui de deasupra
                  – deasupra unui asemenea link, dăm click-dreapta şi alegem „Copy link” sau oricum se cheamă în meniu opţiunea respectivă (depinde de browser)
                  – pe bara de adresă din browser, dăm click-dreapta > Paste
                  – înlocuim numărul comentariului copiat cu cel al comentariului la care vrem să răspundem (acel xxxx)
                  – apăsăm Enter şi se va deschide o pagină nouă în care comentariul nostru va fi adresat reply-ului cu numărul xxxxx

                  Răspunde

                  • Da-i, Doamne, romanului… atentia! (Sper sa fi procedat corect cu mailul si raspunsul sa se ataseze dupa replica intentionata.)
                    Cat despre varianta cealalta… La ora asta mi se pare abscons de complicata, tre’ s-o „pritocesc” si sa incerc s-o aplic (avand la indemana instructiunile dumitale) cand oi fi pe vreun alt blog cu o tema care sa permita asta. Apoi nu mai ramane decat sa si tin minte cum am procedat… (si nici asta nu mai e usor 😦 ).

                    Răspunde

                    • Da, răspunsul s-a „lipit” acolo unde trebuia. 🙂

                      Cît despre a doua variantă, într-adevăr e destul de complexă şi cere experienţă (repetiţia e baza). Odată înţeles principiul (înlocuieşti un număr cu altul dorit), devine simplu. Unde se poate, desigur.

          • Eu cred ca autoarea se ghideaza dupa zicala franceza ” le „mieux” est l’ennemi du „bien” ” („MAI binele” este dusmanul „binelui”) – sau poate dupa cea americana care spune ca ceea ce merge bine nu trebuie schimbat… (ca sa nu mai mentionez faptul ca AI DREPTATE: aici DUMNEAEI este „stapanitor absolut”…)

            Răspunde

            • Desigur, Victor, ai dreptate în tot ceea ce spui. Eu unul nu încerc să impun – cum mi-aş permite? – voinţa mea în spaţiul altcuiva, ci doar să deschid orizontul posibilităţilor, în cazul în care persoanele în cauză poate nu sînt în deplină cunoştinţă de ele sau de modalitatea de modificare a opţiunilor. Totul spre mai buna experienţă a tuturor celor implicaţi. Şi evident, ultimul cuvînt îl are „stăpînul terenului”, deci nu avem nici un fel de problemă. 🙂 Facem schimb de informaţii, explorăm opţiuni, luăm hotărîri şi aplicăm. După aceea, bem o bere – sau, în cazul meu, un coniac – şi zîmbim amical unul la altul. 😉

              If it ain’t broken, it doesn’t mean it can’t be improved (asta de la mine, că-s mai tare decît americanii şi o ştiu! 😎 )

              Răspunde

              • NA beleaua: „mi-am gasit naşul” la zicale straineze! 🙄

                😆

                (BINEINTELES ca ai dreptate in tot ce-ai spus, ZAU ca nu intentionasem sa te combat… da’ de fapt nici eu nu-mi dau seama CE anume intentionasem. Se pare ca pur-si-simplu „ma trezisem vorbind singur”… 😦 ) 😉

                P.S. Singurul lucru cu care nu-s convins ca ai dreptate: de ce neaparat (in cazul dumitale) un coniac? O autentica si neaosa palinca… decenta (curata si veche – si facuta fie din prune, fie (preferabil) din caise) „de la mama ei” n-ar merge?

                Răspunde

                • Problema cu pălinca e că… nu e! 😆 Că şi io aş fi preferat-o, drept să spun, da’ dacă nu-i, mă duc colo după colţ la magazin şi iau otravă de ceea cu etichetă lucitoare şi mă amăgesc precum că toate-s bune şi frumoase. 🙄

                  Cît despre vorbe… vorbe, dă-le-ncolo! 😀

                  Răspunde

                  • Nu afirma ceva ce nu gandesti! Nici pt gazda noastra, nici pt mine si nici (dupa cum m-am convins rasfoindu-ti blogul, asa putin si superficial cum am facut-o) nici pt dumneata vorbele CHIAR nu sant doar vorbe, ci sunt un dar de sus, lut, materie prima pt comunicat ganduri, sentimente si idei, frumuseti si uratenii. Asamblate asa cum se cuvine, cuvintele impreuna poarta cu sine o putere cu mult mai mare decat suma puterilor fiecarui cuvant in parte (chiar daca uneori, in anumite imprejurari, si cate vreun cuvant solitar dispune de o putere cumplita). Nu degeaba „au nascocit” turcii una dintre zicalele lor favorite: „limba fara oase – oase sfarma!”

                    Răspunde

                    • Mie personal TARE-mi place* sa ma joc cu cuvintele: sa le-‘nvart, sa le sucesc, sa le interpretez, sa le rastalmacesc, sa ma bucur de „surprizele” oferite de omonime (si sa „jonglez” cu sinonimele acestora) etc, si traiesc sub impresia ca nu (mai) sunt un nepriceput in a face asta, da’ incepe sa-mi faca impresia ca dumneata ai inca si mai multa pricepere in domeniu decat mine (era sa folosesc adjectivul „versat”, da’ n-am nici o dovada ca aceasta pricepere este dobandita printr-o vasta experienta si ca nu este innascuta) si ca – asa „boşorog” cum sunt (sau cum macar ma simt – cel putin uneori) in prezenta dumitale ar fi (macar ocazional) cazul sa stau cuminte si sa-mi asum rolul de invatacel.
                      Hm! E de retinut asta: „cuvintele au putere pe cand vorbele sunt doar vorbe”…

                      * Unul dintre „bancurile” mele favorite (desi este vechi) imi place in mod deosebit TOCMAI PT CA se bazeaza pe sensuri / interpretari usor diferite ale unui cuvant (si mai e SI scurt bancul). Ci’ca (pronuntat cu voce monotona, neaccentuata):

                      Pe malul lacului fata mulge vaca. (Pauză)
                      In lac se vede invers.

                    • „Omul cît trăieşte, învaţă”, se spune din bătrîni. Fiecare învăţăm cîte ceva de la cei din jur, în fiecare clipă. Unii mai maturi se ruşinează – ori se ţin „cu nasul pe sus” – de a învăţa de la cei mai tineri, deşi nu e o ruşine ci semn de spirit înalt şi deschis.

                      Aici însă, în spaţiul fără frontiere, eu personal consider că sîntem toţi tineri la aceeaşi vîrstă şi nu ne împiedicăm (sau prevalăm) de vîrsta înscrisă în buletin, care de multe ori n-are corespondent în spirit – lucru ce merge în sus, laudativ… sau în jos. Aici sîntem doar entităţi spirituale, iertate fie-ne micile pozne cînd ne mai chemăm unii pe alţii „mătuşă”, „unchi”, „nepot”, „copilă” atunci cînd spiritul ludic pune stăpînire pe noi. 🙂

                      Şi mie îmi place să mă joc cu cuvintele şi sensurile lor, însă nu întotdeauna am inspiraţia necesară. Iar uneori am proasta inspiraţie de a mă juca cu ele în locul nepotrivit, unde nuca plină sună ciudat, azvîrlită către peretele cu defect de tencuială. 🙄 Însă după cum spun (ne)prietenii noştri din Vestul mult mai sălbatic acum decît odinioară, „shit happens”, aşa că, la momentul respectiv, îmi şterg surplusul nedorit în iarba moale şi merg mai departe,
                      Căci n-avem timp să plîngem c-am călcat
                      Într-o grămadă de… ceva neîngropat.                       😉

                      Ştiam de mult bancul cu lacul, e simpatic. 🙂 Cam în aceeaşi notă, mai era unul, tot de pe vremuri:

                      Pe o pajişte era un cal. La un moment dat îi intră o muscă-n gură.
                      Cînd a vrut să iasă, calul nu mai era ❗

                • Corect. Taică-meu mereu îmi spunea, copil fiind: „Prostu’ învaţă din greşelile lui, deşteptu’ învaţă dintr-ale altora”. Da’ cum io eram mai mereu singur, ghici cum am fost nevoit să învăţ. 😀

                  Am învăţat, totuşi, dintr-ale lor, ale părinţilor… şi au fost multe… şi grele. Şi totuşi, fără să vreau, fără să ştiu sau fără să am de ales, am repetat greşeli. Şi nu mi-e iertare vorba că „asta mi-ar fi dovada de a fi om”.

                  O seară plăcută, dragii mei!

                  Răspunde

                  • „Taică-meu mereu îmi spunea, copil fiind:…”
                    Tatal dumitale iti vorbea inca de cand era copil??? 🙄

                    Cu permisiunea dumitale, eu invatasem o forma diferita a zicalei: „geniile invata imaginandu-si cum ar fi, oamenii foarte destepti din greselile altora, cei obisnuiti – cel mai adesea – dintr-ale lor, iar prostii NICI ASA nu invata, ci repeta mereu aceleasi greseli, in loc sa faca – la fel ca noi toti – mereu alte greseli noi”.

                    „…am repetat greşeli. Şi nu mi-e iertare vorba că “asta mi-ar fi dovada de a fi om”.”
                    Pai si „stramosii nostri latini” aveau zicala „errare humanum est”, da’ SI AIA se continua cu „perseverare diabolicum”… deci nici ei nu scuteau de „tragere la raspundere” – chiar daca nu pt greseala, da’ macar pt repetarea greselii.

                    Răspunde

                    • Şi iată cum în cîteva minute, iluzoriile aripioare de îngeraş mi s-au mutat pe frunte sub formă de coarne. 😆 Guilty as charged – humanum sum, supus prea des greşelii, mai ales celei capitale: de a exista. 😳

                    • „…iluzoriile aripioare de îngeraş mi s-au mutat pe frunte sub formă de coarne.”
                      Ascunde-le repede sub aureola, pana nu ti le vede cineva… 😆

                      „…supus prea des greşelii, mai ales celei capitale: de a exista.”
                      Da, cumplit de grava greseala – dovada fiind faptul ca DE FIECARE DATA, fara exceptie, este pedepsita cu moartea (mai timpurie sau mai intarziata).
                      Da’ ASTA-i o greseala pe care o impartasesti cu TOTI ceilalti locuitori ai Terrei (si nu numai cu oamenii, si nici macar numai cu reprezentantii regnului animal…)

                    • “…iluzoriile aripioare de îngeraş mi s-au mutat pe frunte sub formă de coarne.”
                      Ascunde-le repede sub aureola, pana nu ti le vede cineva…

                      Scuze de întîrziere, dar dacă tot mi-au crescut acele accesorii, m-am gîndit să le şi pun la treabă o ţîră, pînă să le ascund sub freză (că sub strung e deja ocupat cu altceva). 😈

                      “…supus prea des greşelii, mai ales celei capitale: de a exista.”
                      Da, cumplit de grava greseala – dovada fiind faptul ca DE FIECARE DATA, fara exceptie, este pedepsita cu moartea […]

                      Vina de-a exista nu-mi aparţine, nu a fost vrerea mea şi neputincios am fost a mă împotrivi… şi totuşi, sînt pedepsit. Unde-i dreptatea în lume? E doar o noţiune utopică, inventată de om spre (auto)amăgirea-i. 😦

                    • Imi este din-ce-in-ce mai drag sa ma mai tachinez asa cu dumneata, sa ne mai „intepam” oleaca…

                      Eu ma referisem la ascunderea „cornitelor” (fictive) (care-au inlocuit „aripioarele” la fel de fictive) sub aureola (fictiva si ea) (ca doar – din putinul pe care-l stiu eu despre religia crestina – cred ca SI dracusorii sunt TOT ingerasi, dar aruncati din rai mult mai… jos, mai rau decat au patit-o Adam si Eva, ca aia fusesera doar ALUNGATI, si numai o jumatate din drumul pana jos de tot, ramanandu-le sa aleaga daca ulteriort coboara si restul drumului sau urca la loc), nu sub freza (sau – vorba dumitale – strung), care-s prea concrete pt acest context.

                      Ma-‘ntreb CAM CUM „ai pus la treaba” cornitele: ai mai „intepat” si pe oarecine altcineva (inafara de mine), sau „ai pus la punct” vreo turma de berbeci (sau de tapi), sau poate l-ai ajutat pe Ivan Turbinca sa-si stranga si paiele dupa stransul recoltei, folosindu-le ca pe-un furcoi (ţăpoi) profitand de forma pe care-o profileaza?

                      „Vina de-a exista nu-mi aparţine, nu a fost vrerea mea şi neputincios am fost a mă împotrivi…”
                      Scuze, da’ evadez putin din tachinereala in registrul serios pt a putea profita de ocazie ca sa precizez ca TOCMAI IN BAZA ACESTUI ADEVAR consider eu* ca pt tot ce-am primit de la parinti eu nu datorez nimic parintilor (era obligatia LOR sa-mi dea si sa-mi faca), ci datorez copiilor mei (sa le dau si sa le fac cel putin tot atat cat mi-au dat si mi-au facut mie parintii) – si asta chiar daca eventual nu i-as fi iubit. Parintilor le dau si le fac nu din datorie, nu din obligatie, ci „de drag”, pt ca mi-au castigat afectiunea si respectul (dac’-au stiut sa mi le castige) – SAU se vor multumi (se vor fi multumit, de fapt – taica-meu nu mai e pe lumea asta, iar maica-mea inca mai traieste (si-i lucida: dezleaga cuvinte incrucisate – atat cat o mai ajuta vederea – si dezbate cu mine etimologia unor cuvinte) da’-‘i „la pat” de peste doi ani (la cei aproape nouă’ş’patru de ani ai ei), mult nu prea cred ca ar mai putea (din pacate) sa o duca (si nici nu vrea) ) cu mult-putinul pe care l-ar fi capatat de la mine si ei – ca si oricare om amarat si neputincios – din cumsecadenie si omenie.
                      (Din fericire – pt noi toti – parintii AU STIUT sa-mi castige afectiunea si copiii mi i-am iubit, asadar – desi INCA sunt de aceeasi parere* – nu am fost in situatia de a-mi fi si pus in practica teoria.)

                      * Opinia asta mi-am format-o pe la cin’ş’pe – şai’ş’pe ani, cand incepusera sa ma framante probleme existentiale, si intamplarile vietii (traite de mine sau auzite / vazute / citite despre altii) nu m-au facut s-o reneg (ba dimpotriva: mi-au confirmat-o) – la fel ca si in cazul altor opinii personale – spre ex cea conform careia batranii si-au cam trait viata (cum au vrut si cum au putut), pe cand tinerii au viitorul in fata, astfel incat daca batranii vor ca la batranete sa aiba tinerii aproape n-au decat sa mearga ei, batranii, dupa tineri acolo unde EI (tinerii) hotarasc sa-si faureasca viata si viitorul, nu sa-i traga pe tineri „inapoi acasa”, langa ei, poate silindu-i astfel (daca tinerii sunt obedienti) sa-si croiasca.un viitor altfel decat si l-ar fi dorit si ar fi putut sa si-l realizeze. ACU’ aceasta ultima opinie prezentata „imi cam sta in gat” (copiii sunt departe de mine), da’ TOT nu mi-am schimbat parerea, si daca n-oi mai putea sa stau departe de ei n-am decat – daca ei nu vin intre timp la Timisoara – sa ma duc eu unde sunt ei. (Sunt doar FOARTE curios sa aflu CAM CUM as putea-o „urni de-acasa” pe doamna mea**, ca s-o las in urma n-as crede.)

                      ** Acei „copii” ai mei (deja mari, ingineri; doi la numar (fata – baiat) si care intre timp mai au trei frati / surori, deja mari si ei) nu sunt si ai actualei mele doamne, ci urmarea unei „greseli din tinerete” (greseala a mea la alegerea partenerei de viata cu care in mod inutil am spus „Da!”, ca n-a durat nici patru ani; actuala mea doamna imi este „sotie vitrega” (neoficiala) de aproape două’ş’patru de ani).

                    • Am să răspund scurt, din două motive: sînt rupt de oboseală şi mi-e că vine gazda şi ne-ntoarce pe amîndoi cu furca. 🙂
                      Am fost ocupat să postez o poezie la mine, după care a urmat o orgie scriptică în patru, care mi-a acaparat destul timp, de aceea întîrzierea.
                      Cît despre datorie, obligaţie şi plăcere, acestea sînt prea complexe pentru a fi acoperite în două cuvinte, fie ele în glumă sau în serios. Sănătate familiei!

                    • „Pînă-ţi găsesc adresa de mail…”
                      Putin mai sus ( https://experimentesiexperiente.wordpress.com/2012/09/13/nocturna/#comment-7119 ) dagatha fusese atat de draguta si-mi comunicase mie o adresa de mail valida catre ea.

                      „…îţi las un link unde poţi vedea codurile:…”
                      Am urmat si eu linkul, dar in WordPress Codex: Smileys sunt relativ putine emoticoane, si (mai ales) nu figureaza modalitatea prin care „emoticonul cu dinti” de pe mess sa fie introdus in textul unui comentariu (acelasi text alfa-numeric este „tradus” grafic diferit de diferitele retele, si in articolul linkuit nu figureaza modalitatea prin care poate fi „convinsa” o retea sa traduca grafic textul in felul in care in principiu o face o alta retea) – asta a propos de un recent raspuns al dumitale la un comentariu „acasa”.

                    • Mulţumesc de ajutor, era deja rezolvat – îmi amintisem de acel link imediat după ce am postat replica.

                      Codurile prezentate pe pagina oficială WordPress funcţionează nativ pe orice pagină WordPress, mai puţin poate pe cele personalizate, unde există plug-in-uri care le înlocuiesc cu colecţii mai ample de emoticon-uri.

                      Ceea ce am făcut eu la mine este oarecum incorect, dacă ar fi să luăm lucrurile din punct de vedere strict legal, cu copyright-ul şi toată agitaţia asta ca nu cumva să ne folosim de lucrurile altuia fără să-i dăm birul şi să-l mai şi ridicăm în slăvi. Dar e un amărît de muţunache, fir-ar mama lor să fie şi doar nu cîştig eu vreun ban de pe urma lui!

                      Dincolo de asta însă, ceea ce am făcut eu funcţionează numai pe propriul blog, nu şi pe al altuia. Practic, am postat un link spre o imagine de pe un site, folosing tag-ul <img /> cu opţiunile de rigoare. Proprietarul blog-ului poate insera imagini atît în propriul articol cît şi în replicile comentatorilor săi, însă comentatorii nu pot insera imagini în comentariile lor pe alte blog-uri.

                      <img class=”image” src=”http://l.yimg.com/us.yimg.com/i/mesg/emoticons7/4.gif” />

                    • „…colecţii mai ample de emoticon-uri.”
                      Ma-‘ntreb – oare pluralul corect (in romaneste) al romanizatei vocabule englezesti „emoticon” ar trebui sa fie „emoticonuri”*, SAU „emoticoane”?
                      * Intrucat ultima litera a cuvantului romanizat se pronunta si se si scrie ca si ultima litera a cuvantului strain din care provine, am inteles (de pe alte bloguri, pare-se „mai pricepute” – recte cu autori si „comentatori” mai priceputi) ca sufixele romanesti cu ajutorul carora se formeaza pluralul, cazurile etc se ataseaza cuvantului de baza direct, lipite, nu prin intermediul cratimei, asadar forma corecta este „week-endului” si „week-enduri”, nu „week-end-ului” si „week-end-uri”, prin contrast cu „site-ului” si „site-uri” (deoarece se ataseaza prin cratima in cazul in care ultima litera scrisa a cuvantului strain adoptat este alta decat ultima litera pronuntata la citirea cuvantului in romaneste).
                      Sper sa fi inteles bine îmbârligăturile astea ortografico-gramaticale, fi-i-ar mamaliga ei de „limba simpla, fonetica”.

                      „Ceea ce am făcut eu la mine este oarecum incorect, dacă ar fi să luăm lucrurile din punct de vedere strict legal, cu copyright-ul şi toată agitaţia asta…”
                      Nu stiu exact ce si cum prevede legea in anume acest caz specific, dar din perspectiva mea personala nu este vorba despre incorectitudine atata timp cat ai facut ceva (o operatie) ce programul permite (ba chiar ofera ca facilitate), cat ai redat un singur semn, nu toata lista, si cat asta s-a intamplat o singura data, ca exceptie, drept exemplificare in cadrul raspunsului la un comentariu care exact asta intreba.

                      Cu urmarea „m-ai pierdut pe drum”; va trebui sa incerc sa reiau textul cand voi fi mai odihnit si voi avea mai din abundenta timp, energie si rabdare, si anume sa reiau „cu hartia in fata si creionul in mana” (adica avand in fata „chemata pe calculator” posibilitatea de a incerca sa pun in practica ideile pe masura ce le citesc si inteleg), poate asa ma voi dumiri. (Pt mine – dupa priceperea mea – deocamdata ultimul paragraf arata ca reprezentarea grafica a unei injuraturi (sau a unui blestem) intr-o limba exotica – extrem-orientala, sa zicem, sau eschimosa, sau bantu.)

                    • În ultima vreme, învîrtindu-mă printre cuvinte mult mai des decît altădată, am observat – cu din ce în ce mai mare dezamăgire – că limba română nu e altceva decît o colecţie de cuvinte „asimilate” din limbi străine. Şi mi s-a cam pus capac. Nu mai vreau să asimilez nimic. Atîta vreme cît cunosc un cuvînt ca fiind aparţinător altei limbi, îl voi scrie ca atare, cu cratimă, indiferent de gradul său de (ne)asimilare în limba română. Am să scriu blog-uri (cuvîntul în cauză va apărea cu litere italice, unde este posibil), nu bloguri, pentru ca accentul să cadă corect, nu ambiguu (blòguri sau blogúri, emòticonuri, emoticónuri sau emoticonúri?). Aşadar, nici măcar nu vreau să ştiu formele românizate ale respectivelor cuvinte – am altele de făcut în uichend. 🙄

                      Poate am exagerat în problema copyright-ului, însă ei – cei „în temă” – nu prea pierd nici o ocazia de a-şi cere drepturile. De obicei, practica bunului-simţ cere să se publice un link spre posesorul de drept al imaginii (sau, mă rog, obiectului software în cauză), însă în acest caz probabil ar face mai mult rău decît bine, împingînd şi pe alţii la folosirea acelui obiect undeva la limita legalităţii.

                      Acea „înjurătură” nu este altceva decît codul care permite afişarea emoticon-ului „big grin” prin imaginea corespunzătoare din colecţia Yahoo – dă un copy/paste liniei de cod într-un articol pe propriul blog şi vei vedea că apare. După cum am spus, nu va apărea în comentariile făcute pe blog-urile altora – tag-urile sînt filtrate automat de către serverele WordPress.

                    • „Atîta vreme cît cunosc un cuvînt ca fiind aparţinător altei limbi, îl voi scrie ca atare, cu cratimă, indiferent de…”
                      Te inteleg, si eu „am” un numar de reguli ortografice pe care – in mod declarat, intentionat – nu le respect. Spre ex, destul de des: nu pun punct dupa prescurtari; pun virgula inainte de „etc”; folosesc concomitent – in acelasi loc – atat cratima cat si apostroful (pt a „sublinia”, a „accentua” faptul ca acolo nu numai ca exista doua cuvinte care se pronunta „impreuna”, ci au si fost elidate (omise cu intentie) litere, si de unde anume: inainte de cratima („intr’-adevar”), dupa cratima („ma-‘ngrozesc”) sau atat inainte cat si dupa cratima; folosesc atat forma noua (acceptata) cat si forma veche (abandonata) pt „de asemenea” / „deasemenea” (cele doua forme avand pt mine… nu neaparat „intelesuri” diferite, cat mai mult „conotatii” diferite – scriu spre ex „ma folosesc deasemenea de asemenea subterfugii”, mi s-ar parea caraghios sa scriu „ma folosesc deasemenea deasemenea subterfugii”), etc. (Ba uneori chiar folosesc si eu – ca si dumneata – cratima intre cuvantul „strainez” si desinenţele (terminatiile) romanesti.

                      „…blòguri sau blogúri…”
                      😆 …sau chiar cu accent pe „i”-ul final (scuze, nu stiu sa „scriu” accentul si deja invat (inteleg si memorez) mai greu), rezonanta cuvantului sugerand astfel ca acea vocabula ar putea fi un verb. 😀

                      „…practica bunului-simţ cere să se publice un link spre posesorul de drept…”
                      ASA o fi cerand bunul-simt, da’ eu TARE-‘s curios CUM anume (practic) ar putea fi atasat un link nu unui cuvant, ci acelui semn grafic – si sa mai SI fie colorat diferit (sau „bolduit”) ca sa sugereze cititorului sa dea clik pe el; nu prea mi se pare fezabila nici macar punerea semnului grafic intre ghilimele pt a indica astfel macar faptul ca este vorba despre un „citat” (nu despre o creatie proprie) chiar daca asta nu precizeaza si sursa.
                      Dumneata ai facut insa altceva (the next best thing): ai indicat verbatim in text (fara s’-o fi si linkuit*) sursa de unde l-ai „prelevat”.
                      * Aceasta „sursa” insa este atat de populaa, de „comuna”, incat nu cred ca a existat vreun cititor al textului care sa nu stie sa ajunga la ea.

                      „…în acest caz probabil ar face mai mult rău decît bine, împingînd şi pe alţii la folosirea acelui obiect undeva la limita legalităţii.”
                      AIUREA! Noi (cam toti) stim PROVENIENTA semnului, deci stim unde sa-l gasim; ceea ce majoritatea cititorilor nu stie este modalitatea de… „translatare” a semnului respectiv in alt… „sistem”, „injuratura”.

                      „Acea “înjurătură” nu este altceva decît…”
                      CE anume este imi cam dadusem eu seama (fara sa fi realizat faptul ca deja avea inclus semnul pe care sa-l transmita: credeam ca este o modalitate generica, urmand ca semnul sa fie inserat), dar nu am inteles din ce este compusa (modalitatea de „descompunere” si explicarea „partilor componente”, plus „instructiuni de utilizare”*), si „făceam mişto” (o mai fi fiind folosita expresia asta, ca „pe vremea mea”?) – nu de dumneata (Doamne fereste! Mie imi place mult sa glumesc, nu sa-mi bat joc, si ORICAND prefer sa rad (IMPREUNA) CU „preopinentul”, nu DE el – chiar daca poate uneori hazul se face alternativ mai mult „pe seama” cate unuia dintre corespondenti) ci de aspectul expresiei.

                      „…dă un copy/paste liniei de cod într-un articol pe propriul blog…”
                      (Deocamdata) este imposibil, (inca) nu posed un asemenea „animal”*.**
                      (NA! – ca am aflat SI faptul ca acea expresie de care „faceam misto” se numeste „linie de cod”…)
                      * Uite INCA O „dezvaluire” despre mine, dagatha 😛 (pe care dumneata probabil o stiai deja dar care pt alti cititori ai comentariului s-ar putea sa fie o noutate): nu am blog, ma defulez scriind pe blogurile altora.
                      ** Cea mai rapida modalitate de a avea si eu „Blog” ar fi (cred) sa-mi botez astfel viitorul „pet” adoptat (cand vom hotari – impreuna cu doamna mea – CE vietuitoare va fi aia; deocamdata – intrucat am plans (atat impreuna – acuma – cat si separat – inainte de a fi noi impreuna) dupa prea multe animale – dezbatem posibilitatea de a adopta o cioara***: speranta medie de viata in lumea lor este de vreun secol, astfel incat sporeste probabilitatea sa nu mai „deplangem disparitia dintre noi a iubitului nostru…”).
                      *** Oare „CE ochi ar face” lumea auzindu-ne strigand dupa cioara: „Blog! Blog!” 😆

                    • Ah, eu nu exagerez atît de tare cu semnele încît să îngreunez lectura, dimpotrivă, încerc s-o fac mult mai fluentă, fără însă a ceda anumitor „presiuni”. Apostrof şi cratimă unul lîngă celălalt – nu, ar arăta ca un pom de Crăciun, supraîncărcat. Undeva trebuie să existe un echilibru iar eu sînt permanent în căutarea lui.

                      Pentru a obţine caractere care nu se află direct pe tastatură (sau prin combinaţii de taste), foloseşte Character Map. Apasă butonul Start pe taskbar (sau înlocuitorul lui, globul – în funcţie de versiunea sistemului de operare), caută opţiunea Run, în fereastra care apare tastează charmap.exe şi apasă [Enter]. Va apărea fereastra unei aplicaţii din care vei putea copia diferite caractere speciale.

                      „Problema bunului-simţ” se rezolvă simplu: fie se pune într-un colţ, la începutul ori sfîrşitul articolului, un link cu menţiunea provenienţei obiectelor software „împrumutate”, fie se introduce link-ul direct în codul ce afişează obiectul, astfel încît un click pe acel obiect va deschide o nouă pagină spre locaţia de provenienţă.
                      <a href=”http://www.somewebsite.com” target=”_blank”><img src=”image.jpg” alt=”this is an image” border=”1″ /></a>

                      În expresia de mai sus, obiectul „image.jpg”, reprezentat prin tag-ul <img> cu opţiunile src (source), alt (alternate text) şi border, este „împachetat” într-un alt tag, <a>, ce defineşte un link (href reprezentînd destinaţia link-ului iar target fiind modalitatea de deschidere în browser – aici, _blank reprezentînd „pagină nouă/tab nou).
                      Detalii despre tag-urile HTML se găsesc la W3.ORG, însă informaţia e prea fragmentată iar exemplele prea sărace, după părerea mea. Cu răbdare însă, se pot afla informaţiile necesare.

                      Asemenea „linii de cod” pot fi scrise într-un fişier text, schimbîndu-se apoi extensia în htm sau html şi apoi deschise în browser, sau poate chiar în documente Word (n-am încercat, nu mă joc în Office). Nu cred c-ar fi uşor de vopsit pe aripile unei ciori, totuşi. 🙄

                    • Imi retrag cuvintele, dagatha: ma-‘ntorc ‘napoi la scoala, parca nu era atat de greu…
                      (:cry: Ma-a-mi-i, uite ce-a spus Drugwash catre mine 😥 Snif!)

                    • P.S. Erata (completare):
                      „…in textul unui comentariu IN WORDPRESS”.
                      Si a propos: in Blogger CUM se procedeaza?

                    • Limbajul HTML fiind acelaşi (largi paranteze ar trebui aici, la ce-au făcut ăştia din standarde!), tag-ul img ar trebui să funcţioneze şi acolo la fel. Însă nu am cont acolo şi nici în alte părţi, aşa că nu pot oferi indicaţii detaliate.

                    • Imi face impresia ca te inseli, dagatha: eu nu raspund la provocari (oricum – nu asa cum se asteapta „provocatorul”, ci mai degraba am tendintasa-i rastorn provocarea in cap ;TOT verbal, desigur, asa cum are loc si provocarea). Dealtfel, daca recitesti comentariile vei vedea ca eu de fapt nici nu am fost provocat de preopinenti (oricum – nu direct) ci am raspuns oarecum la propria mea provocare – ar fi fost foarte usor sa fi adoptat o cu totul alta directie de abordare a replicii primite.
                      De fapt – EXACT dupa cum scrisesem – am ales sa profit de ocazie, de portita deschisa (indirect) de subiectul abordat, pt a mai prezenta cate ceva despre mine. (In fond, deja cam era DE MULT cazul sa „motivez” cumva absente atat de dese si atat de lungi – pana nu-s „dat afara din clasa” 😆 ) De fapt, motive (neplacute 😦 ) pt absentat sunt mai multe (si poate mai grave, mai „motivante”, mai urgente) da’ deocamdata ajungă-vă atat… 😛

  11. Pana la anii astia pe care ii port cu mine ,pot spune ca am trecut cate putin prin aproximativ multe stari care au ca punct comun tristetea si bucuria.Am avut momente grele si urate care starnesc stari descrise de tine mai sus.
    Eu am ajuns la concluzia ca toate aceste mici ” istorii” vin din suflet, dintr-un motiv pe care il constientizam sau nu, vrem sa-l constientizam sau poate nu!Mie mi-a ploacut pentru ca am utut sa-l ating…acel urat abis care te scufunda si-ti da aer cu portia…..
    Mi-a placut….frumos ” test” cum ii spui tu.Unii nu vor intelege ce anume vad eu frumos….

    Răspunde

  12. fictiune homodiegetica generoasa prin detalii suficiente comparativ cu dimensiunea aparent restransa a textului de o bogatie vizuala apreciabila.
    altfel, personal, weekend fain si linistit! 🙂 si de luni vivat profesores!

    Răspunde

    • „fictiune homodiegetica generoasa prin detalii suficiente comparativ cu dimensiunea aparent restransa a textului de o bogatie vizuala apreciabila.”
      ÎU!Ce text dens (si aiuritor-abscons)… (Cred ca tre’ sa re-invat limba romana – cu DEXul in brate si cu DOOMul alaturea)!

      „…de luni vivat profesores!”
      Re-ÎU! De data asta cre’ ca ar trebui sa re-inveti dumneata limba latina. (Nu era „vivaNt profesores”?)

      Răspunde

  15. 😆
    Am amețit citind comentariile voastre, stimabililor Drugwash si Victor! 🙂
    @Drugwash – încă încerc să mă lamuresc cum e treaba cu toate informațiile de mi le-ai pus la dispoziție. Creierul meu nu mai funcționează de mult timp la capacitate rezonabilă, așa că e posibil să-mi ia mai mult să mă dumiresc 🙂 Dar mulțumesc pentru răbdare și promptitudine 🙂
    @ Victor – așa, cu tine-n coastă (hihihihi!) sunt mai vigilentă într-ale exprimării. S-a văzut/ simțit lipsa ta (motivată, desigur!) de pe paginile mele 🙂

    Răspunde

    • Încearcă şapte nivele în loc de cinci, s-ar putea să se mai aşeze. Cît despre informaţie, e bine că-i acolo. Timp să ai, să testezi, să jonglezi. Knowledge is power, draga mea! 😎 Oricînd, cu plăcere, în limita timpului meu de trezie. 🙂

      Răspunde

            • Doamne-ajuta!
              Las’-asa! (Eu DE CAND te tot rugasem sa sporesti numarul nivelurilor, si dumneata NIMIC; bagsama Drugwash „are pile” mai bune la dumneata decat mine…)

              Răspunde

              • Apoi…m-am trezit și eu. Mai târziu, e drept, dar m-am trezit 🙂
                am senzația, totuși, că și cu multe niveluri, tot o iau razna comentariile la un moment dat.
                Cred că ați zăpăcit sistemul, tu și cu dragul de Drugwash 😆
                Oricum, am citit cu atenție ce ați scris, dar nu am intervenit pentru că nu se cădea 🙂
                Mi-a plăcut cum l-ai ”pârât” de colegul de comentarii 😆 M-am simțit…la școală 😆
                Noroc că-mi sunteți (tare) simpatici 🙂

                Răspunde

                • P.S.: „…nu am intervenit pentru că nu se cădea”
                  Pai vezi, dagatha, ca „ne suparam” – SAU ma rusinez eu si „trec la colt”!
                  Eu consideram deja ca aici suntem „intre prieteni”, deci conventiile sociale – chiar daca nu dispar de tot – sunt mai laxe. Sau ar trebui ca eu sa ma rusinez pt ca mi-am permis aici lucruri care teoretic „nu se cadeau” (glume / tachinari – „in public” – la adresa dumitale, comentarii prea multe si prea lungi, purtarea unor adevarate „conversatii” – oarecum private – cu terti (scuza-mi modalitatea de exprimare, Drugwash – eu aici intentionam sa ma refer strict numai la mine si nu consider ca ar fi fost cazul sa implic nominal si pe altcineva) nu numai in mijlocul multimii comentatorilor adunati in jurul dumitale, da’ chiar si „la dumneata acasa” etc) si „sa-mi intorc fata” / sa plec sa ma „ascund”?

                  Răspunde

                  • Tocmai de aceea și ziceam: era prea interesantă conversația pentru ca să mă amestec, mai ales neștiutoare cum mă aflu 🙂
                    Cât despre tăcere, nu-ți face nicio griă! Că dacă e la o adică, nu renunț eu la privilegiul de a arunca vorbe când sunt adunate în apropierea aparatului…fonator 😆 Nu mă dau în lături de la nimic când e vorba de a-mi striga opiniunea 😀

                    Răspunde

    • 😆
      Ametito! 😛 😳
      (Nici o grija ca SI EU am inceput deja sa ametesc (aproape ca la citirea comentariului lui ch3815h ) – atat citind comentariile preopinentului Drugwash cat si compunandu-le pe ale mele.

      „încă încerc să mă lamuresc cum e treaba cu toate informațiile de mi le-ai pus la dispoziție.”
      ASA-i ce rau ii, tanti profesoara, cand se bulucesc peste tine informatiile intr-un ritm mai rapid decat le poti asimila (chiar daca asta se intampla nu permanent, quasi-constant (ca elevului la scoala) ci doar din-cand-in-cand, ingaduindu-ti astfel ragazul necesar pt ca sa-ti revii)?

      „Creierul meu nu mai funcționează de mult timp la capacitate rezonabilă…”
      Citind inceputul randului, incepusem sa ma-‘ngrijorez si sa-mi pun intrebari; norocul a fost ca apoi a venit si precizarea „la capacitate rezonabilă”… 😛 😳

      „așa, cu tine-n coastă (hihihihi!)…”
      Ma-‘ntreb CE ROL imi confera aceasta pozitie deosebita. Cel dintr-o celebra expresie prezidentiala cred ca nu – argumentul fiind faptul ca ca nu doare ci gadila (dupa cum dovedeste chicotitul)… Mai cuget la asta!

      „…prin sufletul ei, puțin…”
      Virgula este o eleganta, practica, imediata si (MAI ALES) usor aplicabila „solutie de salvare”. Solutia optima (din perspectiva mea) la crearea textului ar fi fost inversarea: „putin prin sufletul ei” (ceea ce n-ar mai fi dat nastere la posibilitatea unei confuzii referitoare la rolul lui „putin” – adverb sau adjectiv).

      Răspunde

      • Cu scuzele mele de rigoare, remarc faptul ca am cam monopolizat o foarte serioasa „halcă” din comentariile la acest articol (ca numar si MAI ALES ca intindere; a propos: ai remarcat cate comentarii ai aici? Nu stiu daca doboara recordul blogului dumitale, da’ cre’ ca nici departe nu poate fi – si inca nu s-a terminat…) Si unde mai pui ca am facut asta pe marginea unui articol la care „ma laudasem” ca nu comentez din cauza atmosferei create; a propos: ai remarcat cum s-a modificat „atmosfera”? („din fericire” din perspectiva mea, chiar daca probabil din perspectiva dumitale ar fi „din pacate”…)

        Răspunde

      • cu tine-n coastă…adicătelea nu mai poci face absolut nicio greșeală! S-a dus huzurul! Acum s-a întors cel mai obiectiv critic dintre cititorii mei 🙂 E bine să nu ai alături numai oameni care să te laude 🙂
        Despre virgula cu pricina…mă folosesc de faptul că în ceea ce privește topica limbii române există o libertate mai mare decât în cazul altor limbi. Inițial nu am vrut să adaug nimic, mai ales pentru că știu sigur că mesajul textului a ajuns cu siguranță foarte clar la toată lumea care a trecut pe aici 🙂 Apoi am hotărât să ”dezambiguizez” de dragul convenției (știu că vei reveni cu alte comentarii și aici 😆 ), deși NU obișnuiesc să mă folosesc de ea din comoditatea de a reconstrui fraza.

        Răspunde

        • Lasa ca-ti ramane destul loc pt cate-o greseala din-cand-in-cand, atata cat sa „condimenteze” textul, ca – din pacate – nu sunt nici eu Ochilă, sa vad totul si cam orice…
          „Obiectiv”… Hm! N-ar fi rau. Parca mai degraba „cusurgiu” – NU ca ASTA mi-ar fi intentia: mentionasem deja faptul ca asemenea greseli de exprimare „imi sar in ochi” fara sa vreau… (DE UNDE crezi ca am vanataile? 😛 )
          Cat despre „huzur”… Huoo! La „munca”! CE, ai venit aici, printre noi, sa huzuresti? 😛 😆
          (Lasa, fato, ca realizezi aici niste minunatii verbale de i-i mai mare dragul omului sa vina si-apoi sa tot revina… Da’ las’ ca te-au „periat” destul ceilalti (SI eu) – sunt convins c’-ai „prins ideea”; iar laudele sunt meritate.)

          Da, in limba romana nu numai multimea omonimelor si sinonimelor permite o multitudine de „jocuri de cuvinte” – intentionate sau accidentale, aparute din greseala – ci si topica mai laxa.
          (MAMA! Si ce-mi mai place mie sa profit de asta pt a alcatui constructii verbale al caror inteles sa fie intentionat ambiguu, cu care sa-mi tachinez / zapacesc / induc in eroare (voit) interlocutorii! Dealtfel, cred ca de la aceasta placere a mea a derivat si spiritul meu de observatie in domeniu – CUM sa ratez, sa „las sa treaca” vreo ocazie de a mai face putin haz?*)
          * Rog a se retine: CU interlocutorii mei, nu DE ei! Mie imi place cand radem amandoi, nu cand unul rade pe cand celalalt „roseste” pana-‘n crestet, sau se invineteste de furie…

          Virgula… Mentionasem deja parerea mea – ca este o solutie foarte eleganta.
          Mai are si meritul ca – nemodificand constructia verbala propriu-zisa – chiar si dupa corectare ingaduie cititorilor ulteriori sa constate CARE fusese eroarea combatuta (in acelasi fel in care nu stergi cuvantul gresit, ci il tai si il re-scrii – corect – alaturi). Multumesc pt ca procedezi asa, procedeul mi se pare de-o eleganta rara: DE CE sa incerci sa „ascunzi sub covor” greselile in loc de-a avea verticalitatea de-a le recunoaste si de a ti le asuma – si de ce sa nu le lasi ca „material didactic”: pe de o parte ca sa se vada ca nu esti un supra-om perfect, ci esti om si gresesti, si pe de alta parte ca sa poata invata si altii din greselile dumitale – SI din modalitatea de corectare a acestora.
          Si NU, nu te banuisem de adoptarea acestei solutii din comoditate (enorma cantitate de munca depusa pt realizarea acestui blog NU ASTA sugereaza), ci sunt de acord, sunt si eu de aceeasi parere: CHIAR ar fi fost „aiurea” sa fi „taiat” toata constructia verbala si s-o fi inlocuit cu cea corecta.

          Mesajul – BINEINTELES ca „l-au prins” toti (INCLUSIV eu), eu doar semnalasem ambiguitatea, posibilitatea de a intelege acel „putin” ca adjectiv, nu ca adverb. Si remarcasem (in scris) mai mult „de haz” – SI pt că inversarea topicii (care ar fi evitat de-la-bun-inceput ambiguitatea) era foarte la indemana si n-avea alte „cusururi” (nici macar nu conducea la vreo cacofonie, sau la vreo „incurcatura de limba”).

          Cu comentarii BINEINTELES ca revin si tot revin – credeam ca este deja vizibil faptul ca sunt in faza mea „logoreica” – dar nu am nimic negativ de comentat nici despre faptul ca unora le place sa respecte conventii (pe cand eu sunt mai refractar la asta), nici cu privire la „nascocirea” unor verbe (si nu numai – si alte genuri de cuvinte) inexistente in limba romana – atata timp cat este (ca aici) evident faptul ca sunt nascocite si nu risca sa induca in eroare cititori mai putin experimentari in manuirea limbajului si in jocul cu acesta.

          Răspunde

          • Pfui! Na că numai de bine spusăși aici! Acum sunt toată 😳 😀 Cand oi pica în butoi (ăla cu melancolie, că de vin nu am), te caut 🙂

            Mulțumesc, dragă Victor 🙂

            Răspunde

  17. Victore, dragă, cât despre monopolizarea discuției, choar și la această postare, nu puteam fi mai bucuroasă că taman la mine-”acasă” se vorbesc lucruri serioase 🙂

    Răspunde

Ce părere ai?