Drumul spre Dincolo… (Duzina de cuvinte 27)

Dumnezeu e surd
Şi când trebuie să-i spun ceva
Îi scriu pe-o foaie de hârtie.
Aşa se procedează
Cu toţi surzii.

(Marin Sorescu – Prăpastie)

Viața-i un caleidoscop. Uneori te lași amăgit de oglinzile care îți arată lumea ușor distorsionată pentru hrana micilor fericiri. Cu toate acestea, nu-ți spune nimeni câte rotiri ai voie să faci, câte fericiri ai voie să consumi sau cât timp îl poți folosi. La începutul începuturilor, îți faci un calcul pe baza celor spuse de ursitoare la capătul leagănului împodobit cu flori și lacrimi de bucurie. Te gândești că ai timp să respecți tot ce ți-au strigat ele atunci. Dar te trezești că s-a terminat calendarul chiar în mijlocul anului, lăsând file neumplute cu lucrurile ce trebuiau făcute. Sau poate că totul se întâmplă chiar la început, când e vremea planurilor și a ordonării noilor visuri și când nimeni nu bănuiește că te așteaptă ușa descisă către dincolo.

Ce-ți mai rămâne de făcut?

Să speri că te-ai calificat pentru următoarea viață, care nu poate fi decât mai bună decât celelalte lăsate în urmă…

Să speri ca iarba să-și amintească fiecare călcătură și fiecare alint timid  cu vârfurile degetelor.

Să speri că în grădina în care vei păși vor fi flori albe de călin și că petale vor ploua peste tine în semn de bun-venit…

Să speri că viața ți-este șlefuită și apretată ca proaspăt ieșită dintr-un calandru universal unde intră toate viețile oamenilor, pregătindu-se astfel, pentru trecerea dincolo.

Cineva acolo sus, și-a înmuiat pana divină în călimară și a scris cu litere de aur cât timp primește fiecare în dar și ce-i este dat să facă cu el. Tu trebuie să alegi Calea…Să privești cu atenție spre stânga și spre dreapta și să înțelegi care dintre ele îți va îndruma pașii către Lumină și care spre Întuneric. Firul nostru de viață este, în același timp, un călcâi al lui Ahile. Faptul că ne naștem implică plecarea noastră dincolo în „clipa cea repede”. Existența noastră este ca roca de calciu sculptată de vânturi și ploi și-mprăștiată în cele patru zări. Nu ne rămâne decât căldura sufletului cu care i-am mângâiat pe ceilalți de-a lungul călătoriei spre…dincolo.

…………………………………………………………………………………………………….

Mă alătur și eu duzinarilor, spunând…„Noapte bună, coane Virusache!” 😦