Un fel de recenzie: Cărămiziu, de Florin Spătaru

Am primit o provocare de genul „blind date with a book”: Cărămiziu, de Florin Spătaru. Nu am știut absolut nimic despre carte sau despre autorul ei (decât, poate, care îi este „jobul”), despre vreun background sau despre intenții. Am deschis-o pur și simplu și am început să citesc, cu ochiul celui care nu are niciun orizont de așteptare, ci se lasă suprins de ceea ce poate găsi pe fiecare pagină.

M-a cucerit primul motto: „En Santa Catalina los ojos se convierten en mariposas.” Nu știu dacă a fost pentru că ador limba spaniolă sau pentru că mi s-a părut genială ideea metamorfozării ochilor în fluturi. E drept că am trișat în legătură cu orizontul de așteptare, pentru că atunci am pus imediat o etichetă cărții ale cărei coperte nu apucasem, încă, să le deschid: va fi, cu siguranță, ceva ce-mi va atinge sufletul, ceva suav, ceva delicat. Ceea ce e ciudat, pentru că nu mi se părea potrivit cu profilul pe care i-l atribuisem scriitoului (iată, prejudecățile!). M-am înșelat și nu prea.

∗∗∗

Cartea lui Florin Spătaru cuprinde 12 „episoade”, douăsprezece povestiri scurte, fără legătură între ele. Titlurile combină un punct de reper spațial cu un cuvânt cheie al experienței redate, ca un pilon puternic care să fixeze experiența în memoria uneori înșelătoare. Fiecare dintre ele prezintă un subiect abordat într-o manieră care te intrigă. Șocant a fost să termin prima povestire și să constat că nu există o continuare a ei. Mi-am imaginat un roman exotic, bazat pe retrospecția anilor copilăriei, în care Casandra este fata misterioasă, țiganca inexplicabil de atrăgătoare tocmai prin apariții și dispariții, prin lecții laconice și gesturi. Existența îi pare tânărului un joc de șah, o pendulare permanentă între negru și alb, iar unicul ei scop este acela de a manevra pionul astfel încât să-i lase pe ceilalți cu gura căscată. Fraza urmează același tipar al pionului care înaintează timid, pătrățică cu pătrățică, o dată pe negru, o dată pe alb. Casandra devine un fel de Luntraș care îl poartă într-o lume întunecată și misterioasă, ca într-un fel de dans al țigăncilor lui Eliade, rupându-l de realitatea imediată fie prin rochia albă, fie prin rujul stacojiu: „am început să cred că are puteri supranaturale”.

Partea a doua debutează cu interesul vădit pentru detaliu. De altfel, detaliul pare să facă mult mai mult decât subiectul în sine. Impresia este de reconstituire a unei lumi din filmele vechi englezești, singurul element care trădează sunt numele personajelor, neaoșe. Autorul șochează din nou punând în contrast detaliul stilat și limbajul ușor vulgar al celor doi protagoniști, izvorât nu din incultură (de altfel, intertextualitatea evidențiază preocupările lor), ci din revolta împotriva unei societăți devenite ostilă.

A treia povestire crește tensiunea prin prezența unui element izvorât parcă din vremurile moderne, chiar dacă semănă izbitor cu ceea ce se întâmpla în beciurile ascunse ale securității: interogatorii, torturi, amenințări, durere, teamă, absurdul existenței: „Ahmed Al-Jin Hamsi, vărul lui Mohd Zaini Asmawi. Nume scîrbos, terorişti scîrboşi.”

Lecția despre pușcărie este, poate, cea mai intensă dintre povestiri prin felul în care autorul alege să reflecte realitatea prin puterea limbajului argotic. Este un alt fel de inițiere față de prima povestire, o inițiere pentru o situație ipotetică, dar nu imposibilă, având în vedere îndeletnicirile tinerilor. „Cel mai dur bătăuș din gașcă, Piele. El era Dumnezeul nostru acum” – îngrozește gașca prin poveștile terifiante despre închisori. Personajul principal este un damnat, care nu-și găsește locul în grupul de infractori, dar e o condiție „moștenită”, o viață pe care au ales-o alții pentru el (tatăl- un gunoier bețiv, mama – nu poate decât să înjure, complăcându-se în situația dată). În final, teama se transformă în ură față de cei care i-au torturat mințile, astfel că, previzibil sau nu, alege să-i toarne poliției.

Povestirea cu numărul cinci schimbă din nou registrul. Perspectiva este aceea a Bogdanei, un psiholog sătul de problemele închipuite ale ciudaților săi pacienți. Textul pare un caleidoscop, un sertar cu dosare care cuprind destinele fiecătui pacient. Elementul comun al pacienților pare să fie obsesia sexului, ceea ce o face pe Bogdana să aștepte cu nerăbdare finalul ședințelor, ascultând declarațiile lor doar pe jumătate, restul fiind o deducție bazată pe cunoștințele ei și pe experiență.

În cea de a șasea povestire, îl avem pe pictorul în căutarea perfecțiunii, pe care încearcă să o recompună din imaginea femeii de lângă el, imperfectă din toate punctele de vedere: bărbia, sânul, gâtul, picioarele. Departe de a fi un Pygmalion, pictorul pare să nu înțeleagă de ce o acceptă în viața lui, cu atitudinea aceea a unei dominatoare, însă finalul povestirii elucidează, oarecum, acest mister.

Numărul șapte amintește cititorului de motto-ul citat mai sus. De data aceasta, este un registru liric, în care totul se învârte în jurul unei nuanțe: fucsia. Lectura poemelor în costumul adamic, interpretarea unor semnificații amestecând relitatea cu dorințele ireale izvorâte dintr-un romantism desuet se desfășoară ca un ritual al înfăptuirii păcatului originar: descoperirea sinelui, a goliciunii dincolo de goliciunea trupească. Persoana I a narațiunii aduce autenticitate trăirilor.

Scriitorul îndrăznește și mai departe, adăugând narațiunii subiective perspectiva feminină, în cea de a opta povestire. Într-un fel, este o continuare a celei anterioare, pictorul devine fotograf, dar femeia de lângă el este cea care interpretează imaginile imortalizate de aparatul fotografic: chipuri, momente, mistere:„E ceva aparte în dansul mereu prezent al colecţionării de imagini.” Ea este fascinată atât de Henri, „bătrânelul meu drăguț și răutăcios”, cât și de rezultatul actului său artistic. Pentru ea, el este „un partener de șah”, purtând-o printre momente care nu le aparțin și intrigând-o prin felul în care suprinde detaliul.

„Clădirea cu două etaje de pe strada Tudor Arghezi” este un nou prilej pentru scriitor de a-și dovedi măiestria în tehnica detaliului. Textul exclusiv descriptiv, induce din nou cititorul în eroare. Dincolo de perdelele ca o cortină, se află un alt spațiu al profanului (care, se pare, îl atrage ca o mână nevăzută pe autor). Scenele descrise, amintesc de Gamiani sau noaptea plăcerilor, a lui Alfred de Musset.

Povestirea cu numărul 10 este o tulburătoare confesiune a unui suflet care pare într-o continuă căutare a ceva ce nu și-a definit încă nici el însuși. Un „stream of consciousness” care ne poartă prin senzații, trăiri, dorințe și gânduri, undeva prin București, între Splai și Gara de Nord sau prin Grădina Botanică.

Decorul se schimbă în povestirea cu numărul 11, care mută acțiunea undeva în New York. Este un alt spațiu al profanului, care reprezintă pentru protagonist, o modalitate de cunoaștere și de experimentare a existenței: droguri, iarbă, alcool, sex. El e barman și crede că poate scăpa de „viața de șobolan”, fugind în America. Corina – fata fadă și prostuță din liceu – părea să fie salvarea. Dar destinul îi rezervă o surpriză, căci pozițiile s-au inversat. Ajunge să fie „șofer, instalator, masor, gunoier, cameraman pentru aventurile erotice ale lui C.”

Finalul nu dezminte deloc stilul – deja format și inconfundabil – al scriitorului. O altă scenă de (alt fel de) sex șochează cititorul. De ca și cum porțile desfrâului au fost izbite de perete, iar Sodoma și Gomora reînvie pentru că societatea a evoluat (?!) în această manieră, reîntorcându-se spre „instinctul primar”.

∗∗∗

Cele 12 povestiri sunt și ele „dosare ale existenței”. Autorul pare să fie el însuși în ipostaza pihologului din povestirea cu „mormoloci”, astfel că redă fărâme ale existenței umane fără să intervină asupra lor, dar savurează posibila reacție acititorului, de undeva de după cortină. Scriitorul schimbă permanent formula narativă. Trecerea de la narațiunea obiectivă la cea subiectivă se face cu brutalitate, șocând în permanență cititorul, care este bulversat de ceea ce tocmai citește și nu are timp să realizeze nici când s-a terminat povestirea anterioară, nici când începe următoarea. El face un slalom printre destine, condus de naratorul cameleonic, ca un orb care bâjbâie în întunericul minților personajelor.

12 povestiri despre: o brățară aurie, niște dungi portocalii, nisip roz, un braț negru, mormoloci albi, o iconiță verde, buze fuchsia, o lucarnă galbenă, perdele stacojii, dude albe, un vraci gri și niște pete roșii sau Singurătate, adolescență penibilă, bătrînețe senilă, dorințe obscure, libertate chinuită, nebunie latentă, droguri și întîlniri sado-maso, toate într-o carte despre ura cotidiană”.

Dacă ești vreunul dintre acei cititori pudici, care roșesc la prima înjurătură sau se oripilează la prima vulgaritate, cartea nu-ți este recomandată. Cu siguranță îți trebuie curaj ca să treci dincolo limitele autoimpuse ca să înțelegi „ce a vrut, de fapt, autorul să spună”. Ceea ce poate trece drept o aroganță nepermisă pentru unii, înseamnă, în cazul lui Florin Spătaru, curajul de a-ți lua de mână cititorii și de a-i duce în spațiile ascunse ale existenței umane, pe care nu le poate nega nimeni. Scriitorul este, de fapt, o Casandră, care te poartă, sub o vrajă, în cimitir ori pe bloc, dispărând apoi pentru totdeauna, nu înainte de a-i lăsa amintire, o tablă de șah.

Cartea a apărut la Editura Univers poate fi citită pe platforma digitală Streamland.

15 comentarii

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s