Uite o leapsă! Primele mele trei amintiri

Na că m-am apucat și de lepșuit – „din cauza” Sufletistei! Nu m-aș fi gândit, dar uite că pică bine nițică delectare cu așa lucruri frumoase.

Habar nu am care e prima amintire și nici măcar dacă e „corect” în procentaj maxim ceea ce îmi amintesc. Spun asta pentru că am constatat că uneori ce credem noi că s-a întâmplat, nu a fost, poate, chiar așa. E drept că nu ai nici cum să verifici care are dreptate, până la urmă fiecăruia i se lipește de minte și de suflet bucățica de amintire așa cum a fotografiat-o în momentul respectiv. Iar amintirea nu trebuie să fie neapărat sinonimă cu întâmplarea în sine, nu?

Acum să văd cine plătește oalele sparte când oi începe să depăn toate amintirile de m-or podidi lacrimile și, nu de alta, de poate iese un text nou-nouț cu care nenorocesc cititorii, care nu mă abandonează din cauză că au văzut ce pot face în caz de depresie.

În esență, primele mele trei amintiri sunt din aceeași perioadă.

1. Cred că aveam doi ani jumătate și mă aflam într-o vizită la bunicii mei din Ardeal. De multe ori mi-a revenit în minte episodul în care eram la cules de prune în livadă. Pe categorii. N-am văzut niciodată atâtea varietăți de prune într-o livadă!  Acolo eram „cea mică”, așa că s-au gândit să se distreze copios pe seama mea. (Eram singură, ai mei mă trimiseseră cu verișoarele mai mari. Foarte mai mari!) Și mă puneau să duc o găletușă plină de prune pănă la destinație, acompaniată de râsetele lor „mature și responsabile”. Bănuiesc că făceau asta pentru că oi fi avut o față interesantă când mă luptam cu bestia, care se încăpățâna să se clatine când în stânga, când în dreapta, pierzând treptat câte un fruct prețios, iar eu, luându-mi datoria foarte în serios, încercam să găsesc o posibilitate de a o duce la destinație mai mult plină decât goală și nu invers.

2. Tot atunci, a fost un război cu puii de găină. Făcusem o pasiune din a fugări bietele zburătăcitoare, fără să țin cont de faptul că aveam în plus: statura gigantică față de gâgâlicile galbene, câteva numere în plus la papuci, și viteză mai mare decât puteau ei să se ascundă. Rezultatul a fost dezastruos. Victimele au căzut secerate rând pe rând în strigătele bunicii care tot repeta că „să vezi ce s-o supăra bunu-tău”. Deci, ca să „remediem” situația (căci, evident și ea și-a dat seama că puii nu puteau fi resuscitați, iar de împăiat nu aveam timp), îi ascundeam, așa decedați cum erau, fie după copaci, fie pe sub diverse obiecte de prin curte, „ca să nu se prindă bunicul” :-D.

3. Draga mea  bunică făcea niște plăcinte ardelenești demențiale! Stăteam pe niște scări și mâncam cu toată pofta. Nu știu dacă era o rețetă universală sau dacă era doar a ei, dar erau al dracului de bune!

Câteodată aș vrea să mai pot gusta puțin din toate astea: plăcinte, miros, liniște, bucurii, inocență, dragoste.

Noroc că nu trebuie decât trei amintiri, că iaca scot șervețelele…

17 comentarii

  1. lasa doamne iarta-ma servetelele…asa…fara cerere? faci cere scrisa pe formular tip, depui,se respinge pe motiv de virgula(daca e ca nu trebe daca nu e ca ar fi trebuit) mai faci una stai iar la coada iar depui si poate se mai aproba o zi de depresie.:)

  2. păi ce cerere să fac, păcatele mele! dacă ochii mi-s împaienjeniți de lacrimi? Și acu o luară razna și papilele gustative! de unde Doamne iartă-mă! iau io plăcinte acum?
    să o întreb pe autoarea moală a lepșii? (așa o fi corect gramatical genitivul ăsta?)

  3. Drăguţă, cred că te pot ajuta cu reţetele, dar o să îmi fie greu să pun ce e cel mai de preţ lucru într-o măncare specială: dragostea. Adică pot să te ghidez şi cu ochii înhişi în prepararea unei plăcinte ardeleneşti delicioase, însă nu o să poţi pune dragostea bunicii acolo, aşa încât revenim la amintiri… Despre intenţiile tale criminale nu ma exprim, însă fac o recomandare ţie şi cititorilor tăi, dacă îmi permiţi. Cartea se numeşte „Jurnalul unui geniu” şi nu e scrisă de mine, cum s-ar putea înţelege, ci de Salvador Dali. Are el acolo nişte secvenţe legate de amintiri, absolut minunate!
    Lectura uşoară şi spor la plăcinte!

  4. Ce amintiri de copil normal ai!… 😀
    Cred că toţi am păţit de-astea sub o formă sau alta… Şi imaginea bunicii… Eu am fost un privilegiat, am locuit cu ei, la ţară. Trei generaţii într-o casă! N-a fost roz tot timpul, dar mă simţeam iubit… chiar şi de soră-mea cu care ne certam mereu, ca să ajung acum să o iubesc foarte mult!

      • Ştii, mă tem că-l întrec pă Creangă 😛 dacă-mi scriu io neşte amintiri 😛 Nu ştiu ce să zic… Pe bune, io am fost un mototol nu prea am făcut multe năzdrăvănii. Da’ am dat una pe Facebook la consătenii mei şi mai urmează 🙂 Sper să intre-n joc. Toţi sunt care pe unde, prin oraşe, peste mări şi ţări. Doamne, ce dor mi-e de ei, de prietenii copilăriei! :))

  5. saracii pui … nu ti-era mila de ei? si eu aveam o strabunica la tara si avea tot asa pui de gaina, dar nu-mi placea sa intru la ei, prea se agitau si imi era frica.:))
    la faza cu placintele mi-ai facut pofta si acum mi-e foame. :(( iar in ceea ce priveste curajoasa ta misiune de a duce galeata de prune la destinatie cred ca te-ai descurcat admirabil, desi nu ai precizat daca ai reusit sa o duci macar pe jumate plina 😀
    trebuie sa ma gandesc si eu peste noapte la 3 amintiri din astea vechi, parca nu mai tin minte nimic.

    • cu puii? s-o vezi pe mama, săraca…Când era mică, se încăpățâna să îi învețe sa zboare. acolo genocid, soro. Se pare că la mine nu s-au activat toate genele, din fericire.
      găleata nu mai știu dacă era plină sau nu…am rămas doar cu amintirea senzației de atunci.
      baga leapșa și tu, nu sta!
      🙂

      • Unul?… mno bun, hai să vedem dacă găsesc și eu trei… cu puii n-aveam treabă, că erau mereu în țarc, iar când erau scoși de acolo erau puși direct cu capul pe butuc… dar mi-au plăcut cartofii copți în smoală, făcuți taman în fața țarcului cu pui… și părul imens din spatele țarcului, din a cărui coborâre m-am ales cu o pioneză în talpă… mai erau p-acolo și zmeură, cocăze roșii, coacăze negre… dar mai interesant era dealul de dincolo de păr (tot în spatele țarcului cu pui), pe care-l treceam ca să mergem la șmanglit de sfeclă roșie, ori ca să ajungem la ruinele unui castel din vremea lui Ștefan ăla mare… e greu să spun „aia mi-a plăcut mai tare” când, în fiecare vară la bunici, fiecare zi era o adevărată aventură… chiar și când găseam paharele comestibile pentru înghețată ascunse de bunica… pe care le mâncam într-atât de repede, că pe când eram întrebați cine le-a mâncat, uitaserăm deja că am văzut așa ceva de curând… 🙂

  6. nu-i așa ca sunt minunate momentele? bunici…aerul de țară…părul..(eu am căzut dintr-un cireș und eram cocoțată incognito și am băgat-o în boale pe străbunica mea, venită să verifice varza)

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s