Uite o leapsă! Primele mele trei amintiri

Na că m-am apucat și de lepșuit – „din cauza” Sufletistei! Nu m-aș fi gândit, dar uite că pică bine nițică delectare cu așa lucruri frumoase.

Habar nu am care e prima amintire și nici măcar dacă e „corect” în procentaj maxim ceea ce îmi amintesc. Spun asta pentru că am constatat că uneori ce credem noi că s-a întâmplat, nu a fost, poate, chiar așa. E drept că nu ai nici cum să verifici care are dreptate, până la urmă fiecăruia i se lipește de minte și de suflet bucățica de amintire așa cum a fotografiat-o în momentul respectiv. Iar amintirea nu trebuie să fie neapărat sinonimă cu întâmplarea în sine, nu?

Acum să văd cine plătește oalele sparte când oi începe să depăn toate amintirile de m-or podidi lacrimile și, nu de alta, de poate iese un text nou-nouț cu care nenorocesc cititorii, care nu mă abandonează din cauză că au văzut ce pot face în caz de depresie.

În esență, primele mele trei amintiri sunt din aceeași perioadă.

1. Cred că aveam doi ani jumătate și mă aflam într-o vizită la bunicii mei din Ardeal. De multe ori mi-a revenit în minte episodul în care eram la cules de prune în livadă. Pe categorii. N-am văzut niciodată atâtea varietăți de prune într-o livadă!  Acolo eram „cea mică”, așa că s-au gândit să se distreze copios pe seama mea. (Eram singură, ai mei mă trimiseseră cu verișoarele mai mari. Foarte mai mari!) Și mă puneau să duc o găletușă plină de prune pănă la destinație, acompaniată de râsetele lor „mature și responsabile”. Bănuiesc că făceau asta pentru că oi fi avut o față interesantă când mă luptam cu bestia, care se încăpățâna să se clatine când în stânga, când în dreapta, pierzând treptat câte un fruct prețios, iar eu, luându-mi datoria foarte în serios, încercam să găsesc o posibilitate de a o duce la destinație mai mult plină decât goală și nu invers.

2. Tot atunci, a fost un război cu puii de găină. Făcusem o pasiune din a fugări bietele zburătăcitoare, fără să țin cont de faptul că aveam în plus: statura gigantică față de gâgâlicile galbene, câteva numere în plus la papuci, și viteză mai mare decât puteau ei să se ascundă. Rezultatul a fost dezastruos. Victimele au căzut secerate rând pe rând în strigătele bunicii care tot repeta că „să vezi ce s-o supăra bunu-tău”. Deci, ca să „remediem” situația (căci, evident și ea și-a dat seama că puii nu puteau fi resuscitați, iar de împăiat nu aveam timp), îi ascundeam, așa decedați cum erau, fie după copaci, fie pe sub diverse obiecte de prin curte, „ca să nu se prindă bunicul” :-D.

3. Draga mea  bunică făcea niște plăcinte ardelenești demențiale! Stăteam pe niște scări și mâncam cu toată pofta. Nu știu dacă era o rețetă universală sau dacă era doar a ei, dar erau al dracului de bune!

Câteodată aș vrea să mai pot gusta puțin din toate astea: plăcinte, miros, liniște, bucurii, inocență, dragoste.

Noroc că nu trebuie decât trei amintiri, că iaca scot șervețelele…