Cum să te ridici deasupra celorlalți

Copilăria mea a stat sub semnul timidității. Tăceam și lăsam capul în jos de fiecare dată când cineva mă privea. Nu reușeam nici măcar să demonstrez că e ceva de / în capul meu, pentru că preferam să nu zic nimic, de teamă a nu mă face de rușine. Am și acum în minte imagini pe care le retrăiesc la fel de intens, nu pentru că situația ar fi fost chiar atât de ciudată și stânjenitoare, ci pentru că mi-e încă viu sentimentul pe care l-am trăit atunci.

low_self_esteem_ayurveda_explains

(sursa foto)

Din această cauză, vedeam oamenii undeva deasupra mea. Oricine părea „mai bun”, „mai deștept”, „mai cu două capete”. Prin urmare, fiecare participare la vreo olimpiadă era însoțită de emoții mai mari decât era cazul. Credeam că toți sunt „cei mai cei” și că mă voi face de râs. Înghețam dacă mă trata cineva cu un aer de superioritate (adult sau copil ca mine), pentru că eram sigură că mă poziționez undeva mult sub nivelul aceluia. Și cât m-am înșelat! 🙂 Dar viața avea să mă învețe cu pași ușori că trebuie să mă trezesc și că trebuie să înțeleg care îmi este valoarea și unde îmi sunt limitele.

M-am ciocnit de atâtea ori de oameni pe care i-am văzut importanți. Poate prin rolul lor în viața mea sau prin natura funcției pe care o ocupau. Multă vreme am avut încă atitudinea unei eleve care nu îndrăznea să se dezlipească de perete până când nu trecea profesorul pe culoar. De unii mi-a fost frică, de alții mi-a fost rușine. Pe alții i-am ascultat orbește, pentru că am crezut că experiența vieții lor îi recomandă.

Roata existenței se învârte, însă, ciudat de neașteptat. Odată ce te-a adus sus, nu este bătut în cuie că te va și menține acolo, pentru că asta ar însemna să stea pe loc. Este valabil și invers. Astfel că expresia „a fi cu susul în jos” trebuie să fi pornit de la o astfel de răsturnare de situație! 🙂

Mai întâi sunt oamenii – lupi. Cei care te îngenunchează cu o privire disprețuitoare. Un fost director care băgase spaima în „subalterni” (inclusiv subsemnata), care în loc să vorbească, țipa sau lua peste picior, care în loc de o privire caldă, închidea uși în nas. L-am zărit la un moment dat, după ani, lovit de boală și de păcatele tinereții. Mi-a părut atât de decăzut fizic și moral. Aproape neajutorat. Aproape că mi-a fost milă.

Apoi sunt oamenii – icoane. Cei despre care nu ai fi putut spune niciodată că ar suferi de vreo…imperfecțiune. Cei cărora le găsești scuze, pe care îi asculți sau îi urmezi orbește. Și într-o zi, tot după ani, viața ți-i aduce înainte. Și constați cu stupoare că nu a mai rămas nimic din măreția pe care i-o împrumutaseși pe vremea aceea. Te gândești cum ai putut venera un astfel de om, cum te-ai putut îndoi de propriile abilități stând în umbra aceluia care acum se află în fața ta, altfel.

Ciudat cum se schimbă rolurile…cum poți coborî pe cineva de pe soclul pe care tu însuți/însăți l-ai urcat fără nicio altă justificare decât percepția proprie asupra lucrurilor. Cum am reușit să mă ridic deasupra? Am lăsat timpul să treacă și distanța să mă îndepărteze. Mi-am deschis ochii și m-am înconjurat de oameni pozitivi. Mi-am învins temerile, am încheiat războaiele lăuntrice și mi-am săpat cărări singură chiar acolo unde drumul părea mult prea abrupt sau imposibil de bătătorit. Acum nu mai las capul în jos și, cu siguranță, nu mai tac. 🙂

14 comentarii

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s