Realitatea văzută din spatele oglinzii

Ajunsesem să fiu gelos pe oglindă. Era atâta de frumoasă…încât  reflexia luminii făcea dragoste cu zâmbetul ei.

(sursa)

E posibil să te regăsești în gândurile astea, deși nu cred că sunt foarte dese cazurile când oamenii își pot vedea foarte clar imaginea din oglindă.

E posibil ca în toată călătoria asta pe care noi o numim, convențional, viață, să dai peste suflete care să-ți semene. Să te recunoști într-o idee, într-un gând, într-un vis… Uneori mai mult, alteori mai puțin. Uneori te descoperi uimit, alteori pare totul firesc, ca și cum asta așteptai de la toate experiențele și experimentele.

Știi cum e să strigi tare și să nu te audă nimeni? Să urli ceea ce vrei, ceea ce te face fericit și să nu dai decât peste surzi și muți? Să ai impresia că realitatea ta este unică și neîmpărtășită? Quite painful, actually... Și atunci când reușești să-ți înalți ochii de pe dalele de ciment pe care le numeri aproape maniac – să iasă mereu pare! – dai peste oglindă. Ciudat e că nu-ți arată nici părul ciufulit, nici ochii îngreunați de povara lacrimilor, nici chipul distorsionat de atâta căutare zadarnică. Dincolo pare să fie un alter-ego, sufletul geamăn despre existența căruia nu ai știut, dar care te bucură. Și ești uimit de similitudinea gesturilor, de familiaritatea visului sau de aceleași riduri brăzdând sufletul. Simți că îți știe povestea fără să i-o fi spus vreodată, iar lucrul acesta te face să te simți ușurat.

Iubești o himeră! Iubești un vis. Iubești ideea de a fi iubit și de a iubi la rândul tău… Iubești pe cineva care NU există decât în mintea TA. Pentru că TU i-ai creat o identitate…Tu ți-ai croit-o după ”chipul și asemănarea ta”, tu ai plăsmuit-o astfel încât ea să fie ”the one”. Te-a ajutat mult și faptul că nu o cunoști. Că nu ai vazut-o. Că nu ai atins-o…că nu ai simțit-o vibrând lângă tine..Că nu i-ai mângâiat părul și nu i-ai șoptit la ureche cântec suav de lebădă neagră…Și atunci ai avut norocul de a putea să ți-o imaginezi așa cum vrei: parfumul, culoarea părului, a ochilor, finețea pielii…

Pe cine iubești? Nu pe cea-care-are-un-nume, sunt sigură. Pentru că tu pe cea-care-are-un-nume nu o cunoști. Deloc. Cea-care-are-un-nume e ființa vie, cu o biografie incertă, femeia pe care o cunoști după voce, femeia care ți-a spus că te iubește, care ți-a făcut un cadou de ziua ta, cu care ai vorbit clipe întregi, cu care ai schimbat atâtea mesaje… Dar este ceea ce EA te-a lăsat să vezi. It is darkness all around her… Nu o vezi pentru că ești orbit de lumina cu care o îmbracă dragostea ta vie…Da, ești fluturele acela care se apropie de lumina puternică chiar dacă asta îl va costa viața…

”În timp ce pestriţul fluture hoinărea zburând încoace şi încolo prin întunericul nopţii, zări deodată lumina unei lămpi. Se îndreptă numaidecât într-acolo şi, rotindu-se în jurul lămpii în cercuri când mai largi, când mai strânse, se minuna foarte de o asemenea frumuseţe.

Dar cum nu se mulţumi doar s-o privească, îi trecu prin gând să se poarte cu ea aşa cum obişnuia să se poarte şi cu florile parfumate. Şi îndreptându-şi zborul în direcţia lămpii, trecu plin de curaj pe deasupra flăcării, care îi pârli marginile aripilor şi picioarele, şi alte podoabe.
Fluturele căzu la piciorul lămpii, cu desăvârşire nedumerit de ceea ce i se întâmplase; nu putea pricepe cum dintr-un lucru atât de frumos i se putea trage cuiva un asemenea rău şi o astfel de nenorocire?
Şi după ce îşi mai refăcu întrucâtva puterile, porni din nou în zbor. Dar de astă dată, trecând chiar prin flacăra lămpii, căzu numaidecât ars în untdelemnul ce servea drept hrană acestei flăcări. Îi mai rămase doar atâta bruma de viaţa cât să se gândească la pricina nenorocirii sale şi să-i grăiască lămpii:
– O, blestemată lumină! Eu credeam că mi-am găsit în tine fericirea! Acum îmi plâng zadarnic nebuneasca-mi dorinţă, acum când, cu preţul vieţii mele, am cunoscut firea ta primejdioasă şi distrugătoare!
La care lampa îi răspunde:
– Aşa fac eu cu cei care nu ştiu să se folosească de mine cum se cuvine!”
(sursa incertă)

Ți-a fost refuzat dreptul de a o descoperi tu însuți, de a-i observa detaliile – lucru care-ți place extrem de mult – de a-i vedea ochii când îți vorbește, de a-i observa mâinile frecându-se ușor în câte o situație incomodă…

Iubești un ideal…pe care tu însuți ți l-ai făurit…Nu pe cea-care-are-un-nume o iubești, căci nu o cunoști cu adevărat. O iubești pe EA.  Pe care tu însuți ai născut-o…Ai scos-o din propriile visuri și ai plămădit-o cu mâinile tale ca pe un lut, apoi ai suflat peste ea și i-ai dat viață…iar acum te agăți de ea ca să trăiești tu însuți…Ca și cum ai creat-o ca să-ți faci un transplant de suflet…

Ești un Pygmalion, fără îndoială…

Și ți-e teamă să dai drumul acestui vis pe care ți l-ai făurit și de care te-ai îndrăgostit…Ți-e teamă pentru că nu ai mai avea de ce să te agăți…

Nu ai să fii fericit atâta vreme cât nu vei putea să-ți găsești un trup idealului tău…Atâta vreme cât te refugiezi într-o lume care nu aparține realității. Pentru că, ne place sau nu, trăim ÎN această realitate: grotescă, animalică, fără speranță, fără frumusețe…Nu știm ce ne așteaptă dincolo de această realitate, așa încât ar fi bine să ne bucurăm de ea, fără să ne dorim să trecem într-o alta mai devreme decât ne este destinat.

Nu ai să fii fericit pentru că și dacă va rămâne lângă tine, vei fi dezamăgit. Ea este EA atâta vreme cât nu o cunoști cu totul. Acele mici lucruri care ne fac prea…umanizați, coborându-ne de pe un piedestal pe care am fost urcați cu pompă de cei care ne iubesc, tocmai acele lucruri atât de mărunte ne înverșunează şi ne fac să ridicăm pumnul spre cer a revoltă că ni s-a furat visul.

Nu ai să fii fericit pentru că structura ta sufletească NU îți permite acest lucru.

 

This is how things are like when seen from the other part of the mirror…

Rise up. Look around you. Do not miss what may be near you. Dream on, but dare to make your dreams come true. Dare to live! As this is what bravery is all about!

Or, maybe, watch Trainspotting again and make your choices.

P.S. O precizare importantă de dincolo de oglindă, privind povestioara cu fluturele și flacăra:

Poate fluturele ar putea să o întrebe pe flacăra de ce un lucru atât de frumos este atât de rău. Iar flacăra să-i răspundă că nu e rea, asta e firea ei – să-i ucidă pe fluturii temerari. Că flăcările și fluturii sunt meniti să nu fie niciodată împreună.

124 de comentarii

  1. Neah,, E vag si ambiguu ce citesc mai sus… Si ce e mai ciudat e ca textul tau in loc sa ma situeze intr-o oarecare perspectiva, ma arunca, indecis, intr-o vagauna incerta…. E frumos, are nerv, dar nu spune nimic legat… Astept o lamurire… Sau nu 🙂

    • 🙂
      Apoi, dacă e vag și ambiguu…este exact cum am vrut să fie 😆 Dacă te aruncă într-o ”văgăună incertă” e semn că te-a interesat până la capăt 🙂
      Lămurire: postarea are două…părți. Considerații generale despre cum se pot oglindi oamenii în ceilalți și reflecții despre iubirea ca vis plămădit, reflecții născute în urma unor discuții „in oglindă” pe care le-am avut pe tema cu pricina.

  2. Da, da, da. Perfect adevarat. Mai zi, ca zici bine 🙂 Inclusiv partea aia cu…structura sufleteasca nu-ti permite.
    Am recitit textul, inlocuind pe EA cu EL. S-a potrivit DE MINUNE…trecutului meu.
    Noapte frumoasa iti doresc!

  3. acuma stau şi mă gândesc dacă îmi plac sau nu oglinzile. urcatul pe piedestale nu mă pasionează nici atunci când e vorba de mine, nici când e vorba de ceilalţi… pe care nu-i judec, critic, măsor.
    realitatea este că… realitatea este o oglindă în care lumina se joacă… caleidoscop! 😉

  4. oglinda mamei vitrege? că uneori suntem mai răi cu noi decât era ea cu Albișoara ca Zăpădița 🙂
    sau oglinda lui Alice? sau doar oglinda de la ieșire din casă? 🙂
    când te uiți în oglindă prea mult, ajungi să te miri de ce te iubește lumea doar pentru frumusețe, fără să vadă că mai ai și altceva decât … splendoare. oare de ce ne lăsăm noi pe seama imaginii și apoi ne lamentăm că nu ni se mai vede sufletul? (acu* să nu ne apucăm să semănăm cu aurolacii, că poate o ieși în evidență mai mult sufletul!)
    cât despre iubire… nu cred că ține de oglindă, ci de oglindire… 🙂
    sunt persoane de care oglinzile ar fugi dacă ar avea picioare, dar au avut de-a lungul vieții zeci de povești de dragoste… pe-asta s-o explici într-o postare! 🙂
    p.s. norocul nostru că, fără oglindă sau cu oglindă, noi avem parte de dragoste. de toate felurile.

  5. Mai rau cand cauti in oglindire imperfectiunile, ca-n „gasiti cele 10 diferente”. Daca nu ai sti prima imagine (la care te raportezi ca fiind cea buna), cea de-a doua ti s-ar parea perfecta. Si nu ai mai da fuga sa spargi oglinda ci poate doar sa schimbi pozitia pentru o oglindire mai uimitoare.

    Putin off topic, dar cumva in ton cu postarea este un interviu vazut acum 2 zile: http://www.youtube.com/watch?v=qNXE-y0ZsLE Oglindirea poate fi uneori mareata, de geniu, dar foarte rar sa mai vezi ca „oglinditul/oglindita” are de fapt in stare originala (originara?) riduri de durere de la o trecere prin viata mai chinuita.

  6. „Nu ai să fii fericit pentru că structura ta sufletească NU îți permite acest lucru.” -superb!
    Sunt atat de multe franturi care le-as scrie si le-as analiza in comentariul meu incat cred ca ti-as rezuma postarea! Pur si simplu superb 🙂

  7. Multă linişte prin zonă… Io mă sperii uşor, să ştii. Încă îmi spun că ai de treabă cu cozonacii şi sarmalele, da’ cît o să ţină…

    Şi totuşi aşa, un pic neliniştit, vă urez – ţie şi Pinţului – sărbători nemaipomenite, cu bucurii şi surprize plăcute şi mai ales, multă sănătate! Huguleţ cu drag! 🙂

  8. Hm!
    Din propria mea experienta eu as fi zis usor altfel.
    De cand ma stiu – inca din pruncie, si continuand inca si acum, la batranete – eram (si sunt) deprins (nu mai stiu – poate m-oi fi deprins singur, poate oi fi fost deprins asa de catre altcineva; daca ASA a fost, atunci probabil am fost deprins de catre maica-mea, sau de catre matusa-mea (sora-sa), mai romantice) sa vad realitatea nu asa cum era ea, ci asa cum se reflecta ea intr-un fel de oglinda interioara din mintea mea, oglinda care reflecta o realitate… „adaptata” (de obicei infrumusetata, imbunatatita – si adecvata firii si dorintelor mele).
    In copilaria mica nici nu-mi dadeam seama de acest lucru; mai tarziu, in copilaria mare, incepusem sa-mi dau seama, dar nu stiam CUM altfel sa procedez – desi as fi vrut – si abia in adolescenta „i-am gasit leacul”: pt ca sa nu ma pierd in realitatea trucata de acea „oglinda” (pt a pastra contactul cu „realitatea reala” – la inceput macar cu titlu informativ), aveam grija sa las „o pata” pe acea oglinda, care „sa ma trezeasca la realitate” amintindu-mi ca visez la o fictiune, nu la o realitate. Spre ex (intrucat venise varsta in care ACEST gen de preocupari era firesc) atunci cand ma gandeam la vreo frumoasa catre care imi tanjea inimioara (Hm! Uneori – avand in vedere „rascoala hormonilor” de la pubertate – nu numai ea, inimioara, tanjea astfel spre ea…), pe cand o vedeam astfel idealizata, aveam grija ca – in toiul reveriilor despre ea – ritmic, periodic, sa-mi amintesc faptul ca CU CERTITUDINE (chiar daca nu aveam eu personal nici o dovada in acest sens referitoare anume la ea) SI EA – atunci cand „avea gaze” – râgâia si beşea, si ca si ea se ducea – zilnic, daca era norocoasa – la… „toaleta” (si nu ma refer aici nici la toaletele pe care le imbrăca, nici la corpul de mobila in a carui oglinda se privea ca sa se pieptene / fardeze / whatever), si ca atunci cand pleca de acolo nici in urma ei nu mirosea nici a roze, nici a violete, nici a lacramioare, nici a crini…

    Acest mod de reflectare in oglinda interioara il folosesc la oara actuala (fara efort, in mod reflex, pur-si-simplu neopunandu-ma reflectarii) pt a trai (aparent) intr-o lume mai frumoasa decat cea existenta de fapt in jurul meu. Singurul (mare) pericol este de a ma comporta in viata reala de parca ea ar fi intr-adevar asa cum o reflecta oglinda mea interioara, dar am deja destula experienta incat (deja in mod reflex) – atunci cand analizez imprejurarile pt a lua o „decizie de viata” „cu urmari”, adiCA_CU efecte pe termen mediu / lung – sa trec fulgerator de la imaginea reflectata la realitatea obiectiva si PE ACEASTA s-o analizez.

    In rest, desi nu sunt fluturas, am avut la inceput norocul – si mai tarziu indemanarea – de a trece (in ciuda infocarii de care eram uneori cuprins) razant, tangent flacarii, astfel incat poate ca m-oi fi parlit, dar nu m-am ars* cu adevarat.

    * O (UNA) data am renuntat (constient, pe baza logicii – de care credeam ca era condusa si „ea”) la acest gen de precautie, si urmarea a fost ca cei doi copii ai mei au crescut departe de tatal lor.

    • Un ochi mi-a strălucit a zâmbet, celălalt mi s-a închis a ușoară întristare…

      E drept, este altă abordare a ideii care-mi trecuse prin minte atunci…
      Dar, până la urmă, ăsta e și farmecul, nu? Să se ”oglindească” fiecare așa cum îi permite structura lui sufletească 🙂

      • Intentionat am adoptat o alta abordare a oglindirii: nu obisnuiesc sa ma vad reflectat in „oglinzi” formate din „altii”, dar AM obiceiul de a vedea eu realitatea astfel reflectata in mine.
        Ar mai fi un aspect in care ma folosesc de oglindire (dar TOT – NU in altii, ci in mine): cand efectuez estimari, aprecieri, ale altcuiva. (Cu acea ocazie, mintal iau persoana in cauza si o pun in fata mea si „o trec” prin fel-de-fel de situatii in care am vazut persoana respectiva, si langa ea pun o oglinda care sa-mi arate cum procedez si ma comport EU in imprejurari similare – asta pt ca prin aceasta comparatie sa-mi ponderez tendinta formarii unei opinii exagerat de bune / rele. Este metoda pe care am gasit-o eu pt a cauta sa evit dublul-standard, atat de des intalnit la altii (pt care o anumita atitudine / actiune este considerata perfect justificabila / indreptatita si i se gasesc scuze si explicatii daca le apartine lor, desi este vehement criticata cu maxima severitate atunci cand vine din partea vreunui preopinent).

        • 🙂
          Cu toate astea, uneori, se întâmplă să găsești ceva familiar în celălalt de lângă tine. Sau poate nici nu trebuie să fie literalmente LÂNGĂ tine. Despre asta ziceam eu, fără a nega că ai dreptate în ceea ce zici.

          • Daca nu gasesti MACAR CEVA familiar in celalalt, nu inteleg pe ce criteriu sa consideri ca acela (indeferent la ce distanta / apropiere se gaseste) este „langa tine”.

                    • Dacă nu există, vom crea una! La Fee de la Sagesse! Dar acum o vrem pe La Fee de la Joie de Vivre!
                      Lasă că nici cu franceza nu dăm de capatul lumii! hahahah!

                    • Să creăm dară! Sau să…”creiem”/ ”creem” cum s-o zice 😀

                      Franceza…trebuie resuscitată musai că e prea e frumoasă 🙂

                    • Știam și asta, doar de azi dimineață citesc pe aici, cu mici intermitențe! hahahah!
                      Să știi că eu scriu uneori legată la ochi! Mă cred Janne Champion! Deci e posibil să fac greșeli!

                    • io??? Doamne, fie-ți gura bagheta aurită!
                      Da nici nu m-am gândit că vii cu arme! D’aia m-am și aruncat în glume de (ne)bun simț 🙂

                    • E vorba de Jeanne Champion din romanul lui Florence Barclay, „Mătăniile”!
                      Iată un citat:

                      „Petrecutele ceasuri, cu tine suflet drag
                      Sunt pentru mine perle insirate in matanii,
                      Le picur cate una, incet cate una
                      Sirag de margele, mataniile mele
                      Pe ceas cate o perla, si-o ruga in fiecare
                      Sa linistesc pustiul in sufletu-mi cernit
                      Le picur cate una, cand siragul s-a sfarsit
                      Se rastigneste crucea de aur si de ruga.
                      O, amintiri ce ardeti purificandu-mi drumul
                      De zbuciumul ascuns, eu va sarut pe rand,
                      De fiecare boaba, matanii numarand
                      Si-nvat sa rastignesc, sarutul meu pe cruce.”

                    • Usurel, fetelor, stati cuminti, nu-‘ncepeti* sa va-‘ncaierati* si sa va „stuchiţi” ca mâţele inca de la-‘nceput* de an, ca se strica vremea!

                      Feerie de zana (sau invers: yana de feerie, sau poate chiar zana feerica 😛 ), isi permite sa-ti raspunda un alt cititor – „comentator” al blogului: Sa stii ca autoarea blogului (nu fiindca este profesoara, ci – dupa cum am constatat eu de vreo cativa ani incoace – IN CIUDA acestui fapt) este o buna cunoscatoare a limbii romane, pe care o foloseste (inclusiv in scris) in mod corect (asa cum sper ca fac si eu**, chiar daca eu deja „scârţâi” la cunoasterea partii teoretice), dar – ca si mie – si ei ii place sa se joace cu cuvintele (si amandoi facem greseli de tastare – dar eu pe ale dumneaei le observ imediat, chiar daca nu vreau, pe cand dumneaei pe ale mele nu le baga in seama).

                      * Pana nu-mi atragi dumneata atentia, mentionez faptul sunt la curent cu regula ne-folosirii concomitente (in acelasi loc si cu aceeasi ocazie) atat a apostrofului cat si a cratimei, si (dupa cum am mai explicat in repetate randuri prin comentarii pe diferite bloguri, cred ca inclusiv pe acesta) am ales ca aceasta regula sa n-o respect, asa cum este cazul si cu referire la alte cateva (nu prea multe) reguli gramatical-ortografice.
                      ** Spre rusinea mea, abia DUPA postarea (recenta) a unui comentariu (cred ca tot pe acest blog) am constatat o greseala de inadvertenta: scrisesem (la sfarsitul cuvantului) litera „â” in locul literei „î” (asta din greseala, nu este una dintre regulile pe care mi-am propus sa nu le respect).

                      „La Fee de la Sagesse” preferi s-o traduci drept „zână a cumințeniei”? Cred ca eu as fi preferat (in functie de context, desigur, dar SI aici) sa traduc (atat cat imi mai amintesc eu despre limba franceza acum, la vreo 3-4 decenii de cand – autodidact – o vorbeam fluent) drept „zana a intelepciunii”.

                    • P.S. Am constatat ca am intarziat: pana am tastat eu replica (lent, cu un deget) voi deja va-” ‘mpacaserati”.

                    • Rectificare (scuze, nu stiam UNDE – de-a lungul sirului de comentarii – va aparea comentariul):

                      „Pot fi si foarte cuminte!”
                      Si CARE-ar mai fi farmecul?

                    • „Când un măgar părăseşte satul şi pleacă la oraş o mare schimbare se petrece cu el, măgăria de pe corp se adună toată în suflet, ceea ce în limba măgărească înseamnă că se cultivă. „Cultura însăşi în ţara măgarilor nu e decât procesul de interiorizare a măgăriei: ea e unda magică ce face ca în tot urecheatul pe care-l stropeşte să treacă măgăria de la corp la suflet.”Cultura măgărească a avut multe piedici de trecut şi până la urmă s-au cret două tabere. Prima şi cea mai veche e tabăra străinofilă sau umanistă, iar cea de-a doua e tabăra măgarofilă sau naţionalistă, mult mai nouă şi mai însufleţită. Lupta dintre cele două tabere e foarte dură şi nu întotdeuna cinstită, dar până la urmă tot îi uneşte ceva: spoiala externă de cultură sub care îşi ascund măgăria internă.

                      În Ţara Măgarilor se vorbeşte o limbă frumos curgătoare, numai că, măgarii au ajuns încet-încet să se dezică de ea. Dar dacă de vorbă se dezic uşor, de fapta măgărească nici nu se pune problema să se dezică. Pentru că urecheatul nu face nimic doar de dragul de-a face. Există un lucru care-l scoate pe măgar din cea mai profundă visare şi-l pune cu picioarele pe pământ: bacşişul. „La măgari toţi iau bacşiş, şi cel ce are şi cel ce n-are nevoie, de la cel mai pârlit măgărel până la cel mai îmbuibat măgăroi.” Şi, desigur, cu cât măgarul e mai mare cu atât bacşişul pe care-l primeşte e mai gras. Fără bacşiş, niciun măgar nu-ţi face hatâr. Interesant este faptul că bacşişul nu este doar în monedă ci şi în laude prin presă, în proslăviri pe la adunări şi „mai pe dindoasele câte-o măgăriţă ne-ncepută”- bacşişuri la mare cinste cu care se înmoaie inima oricărui măgăroi.

                      Dar ce se întâmplă când măgarul nu primeşte bacşiş? Simplu: şi-l ia singur. Lucru care-i pune în încurcătură pe străinii ce nu cunosc obiceiul locului şi cred că-n Ţara Măgarilor toată lumea fură. „În această ţară, zic ei, toţi fură fără deosebire: se pare că cârmuitorii ei s-ar juca pe întrecute de-a hoţia. Astfel furtul a ajuns aici adevărată virtuozitate şi cel mai îndemânatec în acest meşteşug se bucură de cea mai mare cinste între măgari.” Eroare! Măgarii nu fură ci-şi iau singuri ceea ce cred ei că li se cuvine, după merit, din hambarul obştesc. De la sine înţeles că, cu cât măgarul e mai mare, meritul este şi el mare şi bacşişul aşijderi. În Ţara Măgarilor nimic nu mişcă fără bacşiş. De pomină a rămas confruntarea dintre măgari şi alte vietăţi numite bulgari care au încercat să se sustragă de la datina bacşişului. Până la urmă urecheaţii au ieşit învingători.

                      Un alt lucru specific măgarilor este puţina frică în faţa legilor. Deşi Ţara Măgarilor este ţara în care pe hârtie se află puzderie de legi, orice măgar dă cu copita în ele şi se poartă mai departe după legile nescrise înrădăcinate în fiinţa măgărească. Studiind legiuirea nescrisă a măgărimii, savantul a descoperit două principii călăuzitoare:

                      Primul: „Orice măgărie, privită în sine, nu alcătuieşte o ruşine, dacă e bine ascunsă. Ea devine o ruşine din clipa în care e dată la iveală şi scuturată sub nasul lumii cinstite.”

                      Din acest principiu teoretic decurg două principii practice: „a) Supus pedepsei nu e cel ce face, ci cel ce dezveleşte o măgărie; şi b) Pedeapsa ce ia dezvăluitorul măgăriei creşte în măsura cu murdăria ce are la suflet făptaşul măgăriei.”(Din „Țara Măgarilor”, S. Zeletin)

                    • Un lucru placut de constatat: muşcată (chiar daCĂ_CU blândeţe) până si o zână „muşcă” înapoi.
                      (Tachinereala este mai placuta – si mai… stimulativa – atunci cand functioneaza in ambele sensuri.)

  9. @ La Fee – na, că acum ai încurcat-o cu Vioctor! 😆 E un fel de test. Cine vrea să rămână pe blog, trebuie spă treacă Victor-testu’ 😆 Când le ia el la puricat… 😀

    @ Victor – am roșit cu totul de …rușinoasă ce sunt (cum deja mă știi! 😀 ), MAI ALES că știu faptul că nu faci complimente gratuite 🙂
    Cât despre greșeli…le observ, cum ar fi cea de mai sus (”yana de feerie”), și asta nu pentru că le caut, ci îmi sar în ochi (mereu ale altora, ale mele, niciodată! 😆 ), dar ori știu că e o greșeală nevinovată și neintenționată, ori vreau sa pară că NUMAI EU scriu corect și să iau toate aplauzele 😆
    În principiu, dacă nu sunt la școală, nu vreau să mă apuc ”să-mi fac datoria” tocmai pe blogul meu. Dacă apare una…GRASĂ și dătătoare de dureri de cap…atunci îmi intru în rol 😀

    • Autoare draga, lasand deoparte amuzamentu’ cu „Victor cel turnesol” (ca reactiv-test), mai in gluma, mai in serios, acu’ instiintez – la modul FOARTE serios – pe toata lumea ca eu NU CAUT greselile, pur-si-simplu le observ fara a avea aceasta intentie.
      (Si e mult prea… drastica ideea cu ramanerea pe blog conditionata in mod necesar de trecerea „testului” (oricat de reprezentat de mine ar fi acesta), nu cred ca vreuna dintre greselile (astea… „benigne”) remarcate de mine „cu voce tare” (sau totalitatea lor) ar fi cazul sa fie considerate… eliminatorii pt respectivul „comentator”.)

      Sfioaso! (De ce, DUMNEATA consideri ca afirmatia mea ar fi un compliment gratuit, nu esti constienta de faptul ca scrii foarte corect (in principiu, lasand deoparte mis-type-urile – care NICI ACELEA nu sunt (deobicei) exagerat de multe)?)

      Corect: „yana” n-o observasem eu! (Pt folosirea diacriticelor la cateva cuvinte (in scopul evitarii intelegerii dificile / gresite a acestora) „ma jucasem” intre programarea tastaturii pt scrierea „in romana” si respectiv „in engleza” si gresisem CAND – CE tastez, iar ulterior nu avusesem rabdare sa recitesc textul (pt corectare) inainte de a-l posta.)
      (Chiar nevinovata (cu totul) nu este nici macar ACEA greseala, da’ macar nu-i nici chiar grava.)

      Ba – cu mine – te poftesc „sa-ti faci datoria” (inclusiv pe blogul dumitale).
      (Greseli de-alea mai „grase” sper sa nu ma prinzi vreodata ca fac – si sa nu ma prinda nici altcineva, INCLUSIV eu sa nu ma prind.)

  10. Sînteţi cremenali, măi dragă! 😆 Rar mi se întîmplă să dau de hai pe care nu l-am pornit personal. Şi bine mă mai simt, cînd văd lumea zîmbind chiar un pic mai larg decît prevede regulamentul de ordine interioară. 🙂

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s