Prima carte din amintirile mele

„Nu citiţi pentru a vă distra precum copiii, 

nici pentru a vă instrui precum cei ambiţioşi.

 Nu, citiţi pentru a trăi!”

(Gustave Flaubert)

Prima carte din amintirile mele?

🙂

Îmi amintesc atât de clar cum fugeam la ai mei întrebându-i: „Ce literă e asta?” Știu sigur c㠄Δ-ul îmi dădea bătăi de cap. Căciulița aceea haioasă mi se părea o treabă tare încurcată și mă împiedica să merg mai departe. Uneori ai senzația că mintea îți joacă feste și că doar crezi că îți amintești ceva ce poate e rodul imaginației sau al vreunui vis. Dar eu știu că nu a fost așa. De unde? 🙂 De aici:

„Cioc-boc/ Hai la joc!” 🙂 [Soră-mea sigur mustăcește acum, pentru că e o nostalgică și vânează amintirile de când o știu 🙂 ]

Ai noștri ne citeau uneori seara. Când nu erau la schimbul III sau când nu erau prea obosiți. Mama citea din Povești nemuritoare și îmi amintesc că mă fascinau buzele ei mișcându-se în timp ce rotunjea cuvintele. Îmi plăcea să îi simt respirația și să-i aud glasul care era mereu blând. Tata…ei, bine, tata inventa povești. Mai ales când se lua curentul ore bune, în serile reci de iarnă. 🙂 Pornea mereu de la ceva cu care eram obișnuite: „Pe când făcea plopul pere și răchita micșunele” și țin minte că asta mă distra teribil, pentru că nu îmi puteam imagina nici perele într-un plop și nici…micșunelele. 🙂

Distracția s-a încheiat când am învățat să citim singure. Poveștile de seară au dispărut, dar în locul lor au apărut multe cărți. O bibliotecă întreagă pentru care cred că mulți ar fi fost invidioși. Tata le cumpăra și ne trimitea să citim. „Să ajungem oameni” 🙂 Și îmi place să cred că am ajuns. Ba mai mult, am moștenit „meteahna” asta de la el. Cumpăram cărți ori de câte ori aveam ocazia. Anticariatul era locul unde mă simțeam cel mai bine când luam banii de bursă, la facultate.

Am citit mult în liceu, verile, când ne petreceam vacanțele la bunici. Am descoperit atunci lumi facinante! De fiecare dată când terminam un roman, spuneam: „Asta e cartea mea preferată!”. Până mă apucam de altul. Aveam un caiet în care scriam citate (încă îl mai am!) și obligatoriu lectura se finaliza cu o fișă. Pe atunci credeam că trebuie să țin minte tot și mă îngrozea ideea că nu o să-mi amintesc ce am citit când vara se va fi terminat. Atunci l-am descoperit pe Rebreanu pe care l-am iubit! Adam și Eva mi s-a părut o carte fascinantă, la fel și Ciuleandra și Pădurea Spânzuraților. Groapa lui Eugen Barbu mi-a schimbat viziunea despre romanele… „cuminți”, iar Crimă și pedeapsă m-a zdruncinat teribil, cu atât mai mult cu cât aveam vreo 15 ani când l-am  citit. Și câte altele…

La facultate, goana printre cărți a continuat. Mă consideram fericită că, în timp ce alții trebuiau să „tocească” niște informații abstracte și interminabile, eu trebuia doar să CITESC ca să mă pregătesc pentru examene. 🙂 Și cititind, am devenit alt om, mi-am creat o nouă lume sau am consolidat-o pe cea deja existentă. Cu fiecare carte, m-am schimbat, chiar și cu acelea care erau „obligatorii”. Am descoperit Dicționarul de Simboluri, am suferit alături de Tess of the d’Urbervilles, am scrâșnit din dinți până am terminat The Scarlet Letter și tot așa.

Timpul e mai scurt de ceva vreme… 😦 Dar tot mai fur câteva pagini din când în când. Am savurat Codul lui Da Vinci imediat după apariție, apoi am devorat Sanctus al lui Simon Toyne, a cărei recenzie am tot promis că o fac 😦 .Săptămâna trecută am citit pe nerăsuflate De ce iubim femeile, pe care, dintr-o prejudecată nefondată, am tot alungat-o până acum din calea mea.

Nu aș putea să spun cât am citit, dar cu siguranță, doar a milioana parte din cât aș fi putut să citesc. Cărțile sunt pentru mine o altă modalitate de refugiu, fără ca acest lucru să însemne desprinderea totală de realitate. Îmi plac, de departe, cele tipărite, îmi place mirosul paginilor nedesfăcute încă, îmi place să-mi scriu gândurile în timp ce citesc. Pe undeva, am rămas cu teama aceea că voi uita lucruri esențiale.

Prima carte din amintirile mele?

Ce mult timp a trecut de atunci! Dar mi-e dragă, pentru că a fost primul meu pas spre lumea fasinantă a cărților.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Despre cărți am scris și voi mai scrie. Nu pentru că „dă bine” sau pentru că vreau să „dau lecții”, ci pentru că îmi plac cărțile și cred că puterea exemplului e mai mare decât „sfatul” aruncat cu superioritate către (încă) neiubitorii de carte.

Despre proiectul lansat de Sonia merită să amintesc de câte ori am ocazia, pentru că este un exemplu de dăruire și de implicare. Aici nu este vorba doar de un suflet mare care iubește cărțile și oamenii, ci de un OM care a știut să atragă prieteni, cunoscuți și necunoscuți într-o adevărată mișcare culturală ce a căpătat amploare cu fiecare lună care trece. De aceea am acceptat provocarea de a scrie despre prima carte din amintirile mele, care mi-a rămas în minte, cred, tocmai pentru că a fost prima și pentru că pe ea am exersat primele silabisiri. Cu această ocazie, mi-am făcut și puțină ordine prin amintiri 🙂

Proiectul coordonat de Sonia este un succes cu rezultate care se văd: în 24 martie 2014 – 774 de cărți donate; 700 cărți au plecat spre viitorii beneficiari. Iar mărturiile celor care s-au putut bucura de aceste adevărate daruri, m-au emoționat:

sursa: Grup Semn spre carte

Crezi în puterea cărților? Vrei să faci o bucurie unui copil? Alătură-te proiectului Semn spre carte!