Dreptul la iertare?!

Provocată de reacțiile la postarea anterioară, am mascat o altă întâmplare reală într-o altă poveste. Nu căutați valoarea artistică sau literară, căutați doar semnificațiile pe care am încercat să le păstrez intacte. Și apoi să ne jucăm de-a judecătorul. Nu, nu persoana o judecăm, ci fapta în sine. Sau poate și persoana? Așadar…

A fost odată ca niciodată…

Au fost doi prieteni.

Aveau casa unul lângă altul, își împărtășeau bucuriile și necazurile, petreceau timpul sporovăind în fiecare zi despre toate lucrurile pământului. Unul dintre ei avea un cal. Îl avea de mult timp și se cam săturase. Calul îmbătrânise și scârțăia din toate încheieturile, șchiopăta ușor de un picior, dar încă îi mai era de folos.

Într-o zi, se plânse prietenului: Mama lui de cal! Nu mai vrea să meargă și pace. Mă lipsesc de el! Mi-a mâncat zilele. Prietenul nu l-a crezut, dar a doua zi de dimineață a văzut calul vecinului la poartă, afară din curte. L-a luat, l-a studiat îndeaproape, l-a îngrijit, l-a tratat apoi i l-a dus proprietarului înapoi. Mulțumesc, i-a zis acesta. Adevărul e că nu mă prea descurc fără el. E bun și așa, bolnav și bătrân, decât deloc. Numai că uneori îmi pierd răbdarea.

Lucrurile au mers bine o perioadă, apoi prietenul a găsit iar calul în fața porții. E numai bun de aruncat în râu! Nu vrea să meargă și pace! M-a lăsat ieri în drum cu tot porumbul de l-am cules. Și-a pierdut o potcoavă  și nici acum nu reușesc să o găsesc.

Și din nou l-a vindecat, l-a potcovit, l-a îngrijit și din nou i l-a adus înapoi. Cu și mai multă înverșunare prietenul își blestema calul de fiecare dată când acesta se încăpățâna să se urnească din loc sau se răzvrătea aruncând totul din spinare. S-a întâmplat la fel mai mult timp.

Într-o zi, prietenul era supărat rău. Am să-mi cumpăr altul. Nu știu cum, nu știu cu ce, da’ știu că m-am săturat să tot arunc blesteme și să îmi fac păcate. Fie ce-o fi. Nu-l mai vreau. Și vecinul l-a luat din nou, l-a îngrijit, dar nu i l-a mai înapoiat. I se făcuse drag animalul ăsta pe care îl mângâia de fiecare dată cu mâinile lui. De fiecare dată când intra în hambar, îl țesăla, îi mai punea un braț de fân, îl examina de câte ori ceva nu părea a fi în ordine și îl privea cu atâta admirație de parcă ar fi fost propria creație. Prietenul nu știa lucrul acesta. Și i se plângea întruna cât de greu îi este fără cal, că nu are bani să își cumpere altul și ce i-o fi trebuit să-l arunce. Chiar așa, slab și bolnav, și-ar mai fi făcut treaba o vreme. Vecinul tăcea. Rărise vizitele pe la prietenul său, pentru că sentimentul de vinovăție era cumplit. Avea ceva ce îi era de mare trebuință unicului său prieten. Ceva ce era al lui și totuși nu putea să i-l dea înapoi. Se ducea în hambar, îl mângâia din nou și nu știa dacă să i-l ducă înapoi ca să fie batjocorit și blestemat sau să îl păstreze, iubindu-l cum știa mai bine.

Timpul a trecut, iar alegerea nu mai era a lui. Nu l-a dat înapoi când trebuia, așa că acum nu mai putea justifica gestul său. Își privea, slab și  neputincios, prietenul care era din ce în ce mai supărat și căruia începuse să i se facă dor de calul lui.

Într-o zi, prietenul l-a vizitat. Și cum stăteau așa de vorbă, auzi nechezatul unui cal. Dar tu…nu ai cal! Și după privirea vecinului, aplecată a vinovăție, prietenul a avut certitudinea unui lucru pe care îl bănuia de mult. Găsise hoțul! El îi luase nu numai calul, ci și speranțele de a-l mai fi găsit, și, mai ales, încrederea în oameni. Ești un nenorocit, i-a zis. Un om fără inimă, un păcătos. „Nu râvni la ceea ce nu este al tău!”. Ai uitat de porunca asta? Ai știut că e al meu și totuși l-ai luat! Ai știut că am nevoie de el și nu ai spus nimic, te-ai prefăcut că îmi ești prieten pentru a mă determina să renunț la el, ca să îl ai tu!

Și-a luat calul, și-a împins vecinul cu mâna și a plecat trântind poarta. Nu l-a iertat niciodată.