dagatha

Se plictisește copilul!

Ce e de făcut?

Afară nu mai atât de cald, iar tusea oricum nu ne permite să stăm mai mult de o jumătate de oră, cât să luăm o gură de aer. În casă, energia lui nu poate fi consumată decât cu jocuri FOARTE active de-a prinselea sau de-a v-ați ascunselea, care sunt un never-ending story.

– Mami, hai să ne jucăm cu jucăriile!

Nu vreți șă știți ce înseamnă asta! Kilograme de jucării împodobesc minunata cameră a Pințului. Abia am reușit de ceva vreme să fixăm o mini-regulă: nu toate deodată!!! Să le luăm pe rând, dară.

Obsesia numărul unu se numește BeyBlade! Invariabil orice cadou i-ai face, musai că conțină și un astfel de exemplar. Să te ții concursuri cu ”pietenii mei”, V. și A., care au aceeași obsesie (cel puțin momentan). I-am explicat că ăsta e joc de băieți și ar fi bine să-l coopteze pe tati. Tati e ocupat. Și mami ar avea ceva de lucru, dar cineva trebuie totuși să se ocupe de copil. Obsesia numărul doi e setul de bucătărie. Trebuie să vreau un ceai sau măcar o cafea, după care pot să dau comandă de ceva de mâncare la bucătarul șef (guess who!), pentru că oricum el îmi va aduce doar ceea ce i se pare interesant și demn de gătit.

– Acum ai să fii tu bucătara!

Bucătăreasă, desigur, asta îmi doresc să fiu la această oră matinală de duminică!

– Nu vrei tu mai bine să ne jucăm de-a altceva? încerc să schimb macazul.

– De-a ce?

Și îi șoptesc la ureche un ”sechet”: să mergem la bucătărie și să facem ceva bun!

– Daaaaaaaaaa!

– Nu-i spunem lui tati acum, ca să fie surpriză, da?

– Daaaaaaaaa! Tati, noi mergem la bucătărie să facem mâncare serioasă!!!

S-a dus naibii si surpriza! 😀

Să facem o pigitură, îmi zic! Tocmai primisem pe mail o invitație interesantă de le Edukid. O „jucărie” nouă, mult așteptată, de care, eu, ca de obicei, nu aveam habar, dar extrem de inspirativă. Așa că…ne-am suflecat mânecile și ne-am apucat de treabă. Eu cu pijitura mea, el cu a lui. La a mea știam ce să pun, la a lui…totul a fost o provocare. Inițial plănuisem să-l las să frământe acolo făina cu apa, cât să simtă că face un lucru cât se poate de serios. Apoi mi-am dat seama că s-ar plictisi repede. Am adăugat un ou. De ce să nu o facem comestibilă, mi-am zis. Corect, de ce să nu? Așa că am pus puțină sare și niște zahăr. Am zărit un iaurt rămas de dimineață în cana Pințului.

– Să-l punem și pe ăsta, nu?

– Daaaa, iaurtul e bun! aprobă bucătarul șef.

Așa că iată procesul tehnologic în întregime, care arată clar că am găsit cine să ne facă de acum treaba la bucătărie. Desertul, cel puțin! 😀

Această prezentare necesită JavaScript.

75 de comentarii

  2. Păi io constat că e un copil enerjetic, îndemânatic și… serios… Deci e poate prea serios la vârsta lui, din câte văd… Nu spun asta ca să judec, ci ca o constatare… Îi plac provocările mult… Hmmm… Asta e bine! Îi place competiția și asta e bine. Zi dacă greșesc, e un mic mare lider? Din câte vezi tu? 😀

    Răspunde

        • eh…contribuția mea…nu e cât ar trebui, dar de mândră…voi fi mândră de el întotdeauna. Am constatat azi că știe să numere până la 16 😆 Deodată! (nu de la mine, cu sigurnață!)

          Răspunde

          • Poate că prinde unele lucruri din zbor sau poate pur și simplu e un copil precoce. Dar are personalitate. Și nu mai fi atât de perfecționistă, fiindcă ești o mamă bună, exact mama de care are el nevoie! 🙂 Cred cu tărie asta! 🙂

            Răspunde

    • Eu am o problema cu treaba asta cu copiii.

      Cat timp ne identificam cu ei, cata vreme ii luam pe acestia ca exponenti ai propriilor noastre iluzorii victorii, mergand pana la a-i arata a fi ceea ce noi insine ne-am dori sa fi fost la varsta lor, cred ca ii incarcam ucigas cu asteptari doar pentru a ne demonstra noua insine ca suntem mai mult decat ceea ce suntem, avand ca principal argument nu „performantele” copiilor nostri, ci „disponibilitatile” pe care ei le au, ca si cum acestea ar fi ale noastre.

      E un mod mai mult decat pervers de a ne nega noua insine limitele reale si de a ne aroga calitati pe care ni le revendicam seniorial, pretinzand subtil ca sunt ale noastre, dupa ce le identificam mai mult de ochii lumii in copiii nostri, ca si calitati ale unor vasali care ne urmeaza in virtutea unor legi fundamentate pe ereditate.

      Copii nostri au treaba lor, lumea lor…

      Noi avem un simt al ridicolului mai mult sau mai putin dezvoltat.

      Răspunde

  9. Foarte tare! Si ce frumoase au iesit pigiturile!! Acum ca zici, mi-amintesc ca si eu faceam cu Alexul meu tot felul de biscuiti, taiati cu forme… si era o incantare pentru amandoi:)

    Răspunde

  10. La masterchef cu el! Sa se faca pigiturist-sef-roker :))) Brava mama-lu’-Andrei, ati facut echipa grozava! 2 portii si pentru noi cu livrare la domiciliu va rog. (nu de alta, dar pe pres nu cred ca mai avem loc deja 😀 )

    Răspunde

  11. nu ne-ai fi zis şi nouă să venim la ospăţ! da tot e bine de ştiut… cum îmi plac dulciurile, când o să mă mistuie vreun dor, dau o fugă şi-l rog pe pinţ! 🙂

    Răspunde

  17. frumos copil si frumos v ati mai distrat. ce mare a crescut dragutul de el. sa stii ca si noi ne propusesem ca pana la 4 ani sa stie copilul sa faca o cafea macar pentru parintii lui…intre timp ne am cam lasat noi de cafea si a scapat. eu i am improvizat un aragaz dintr o cutie de carton dezafectata si si a mutat acolo arsenalul bucataresc. are efect, sa stii. Eu ma intreb altceva: oare cum sa facem sa le mentinem entuziasmul asta pentru bucatareala cat mai mult, pana se insoara daca se poate? :))

    Răspunde

    • Să știi că m-am gândit și eu la bucătărie improvizată! Am dat din întâmplare pe FB peste o fotografie făcută de o mamică inventivă. Cred că am să mă apuc de treabă! 🙂

      Răspunde

  29. „…am reușit de ceva vreme să fixăm o mini-regulă: nu toate deodată!!!”
    Poate ca ar fi MACAR un exercitiu interesant de stabilit o limita numerica: nu e voie cu mai mult decat (sa zicem) cinci jucarii concomitent (decat – eventual – „cu dispensa”, cu „derogare” speciala pt anumite cazuri „speciale” (justificate si argumentate fiecare individual) cand „firul epic” al jocului o cere: cand (spre ex) papusa-mama si papusa-pint au nevoie de MAI MULTI „invitati” la vreo „pigitura” facuta de ei cu vreo ocazie mai deosebita).
    (In mod „normal”, obisnuit, daca se intentioneaza scoaterea vreunei alte jucarii, asta sa nu fie ingaduit decat prin renuntarea la una – oricare, la alegerea pintului – dintre cele deja scoase, astfel incat sa ramana TOT maximum cinci.)

    „Obsesia numărul unu se numește BeyBlade!”
    CUM era cu teza aia referitoare la violenta continuta in educatia copiilor? 😛

    „O „jucărie” nouă, mult așteptată…”
    Sa fii dumneata sanatoasa – va mai trece MU-ULTA apa pe sub pod pana cand oi fi eu de acord sa dau (sau sa dea oricine – desi finantele altora nu sunt treaba mea, eu TOT nu-s de acord, din principiu) PESTE UN MILION (evident – de lei vechi) pe kilu’ de faina colorata… (La descrierea jucariei se vorbeste de aluat, da’ dumneata scrii – si pozele arata – ca ai inceput prin amestecarea fainii cu apa*…) Da’ produsul final CHIAR arata apetisant… (Ai cumva habar CARE este „agentul de crestere”? Bicarbonat? Drojdie uscata?)
    * Si l-a rabdat pe „pint” inima sa nu-si bage mainile in bunatatea aia de „plastilina”?

    Răspunde

    • 1. Cu regula…nu e chiar așa cum crezi, dar ne descurcăm 🙂 Chiar începem să respectăm unele reguli, când avem chef, deosigur! 😆
      2. ”Bey Blade” – să zicem că e singura jucărie …”violentă” 😆 pe care o posedăm. E în trend, și să vrei nu-l poți feri de a se juca cu ele, pentru că toți băieții trec prin această fază și nu cred că i le pot smulge din mână în fața blocului, jucându-se cu ale celorlalți 😆 Compensăm cu discuții „serioase” . Dar în esență este vorba despre niște titirezi/titirezuri (P.S.: Am văzut că ai trecut și pe la Diacritica 🙂 ) cu care ei obișnuiesc să facă niste concursuri strașnice.
      3.Ce am făcut noi aici nu este jucăria cu pricina. Aceea doar ne-a dat ideea de joacă pentru sâmbăta respectivă. Am folosit ingrediente din bucatarie, astfel ca pigitura a fost comestibilă 😀 Și foarte bună, chiar!
      4. Păi și-a băgat mâinile! De tot! 😆

      Răspunde

      • „…respectăm unele reguli, când avem chef, deosigur!”
        Bineinteles! (Doar „stie toata lumea” ca „programul / regula se face doar ca sa ai DE LA CE sa te abati”, si – pe de alta parte – cred ca-i la fel de cunoscut „principiul” (romanesc!) conform caruia „legea este o bariera peste care sar leii, pe sub care se strecoara vulpile si la care se opresc boii.”) 😆 (desi mai firesc ar fi sa fiu intristat: 😦 )

        „E în trend, și să vrei nu-l poți feri de a se juca cu ele…”
        Eu nici nu intentionasem sa sugerez sa nu fie lasat sa se joace si in mod mai violent, mai agresiv (chiar si fizic, nu numai sublimat-spiritual – BINEINTELES, sub supraveghere cu multa grija pt a nu fi depasite niste limite) ci doar luam in ras ideea idioata cu interzicerea vizionarii filmelor de actiune de catre copii „ca – ci’ca – ii invata la violenta” (de parca desenele animate si basmele – recomandate – n-ar fi suficient de pline de violenta explicita). In fapt, violenta este inscrisa in codul nostru genetic, ea facand parte pe de o parte din mecanismul de auto-aparare al individului) (atacarea atacatorului este o FOARTE eficace metoda de a descuraja alte atacuri asupra propriei persoane) si pe de alta parte din strategia naturii de stabilire a „pecking order” (sa zicem – a ordinii ierarhice) – deci de stabilire a locului individului in cadrul grupului de semeni – si sa nu uitam ca este SI unul dintre mecanismele esentiale de lucru ale selectiei naturale, rezolvand disputele cu semeni in vederea obtinerii „dreptului” de procreere (de perpetuare a speciei prin transmiterea catre generatia urmatoare a setului propriu de gene) – mai pe scurt: a dreptului la imperechere.
        BINEINTELES ca toate acestea NU se aplica la varsta copilariei, dar exersarea miscarilor de efectuat in scopul „solutionarii” vreunei dispute inter- sau intraspecii (si dezvoltarea grupelor corespunzatoare de muschi) face parte intrinseca din devenirea copilului pt a se dezvolta intr-un adult de succes (in sensul in care NATURA intelege acest succes: supravietuirea si imperecherea individului – ca parte din conservarea speciei).

        „…este vorba despre niște titirezi/titirezuri…”
        Ptiu! Minunea Domnului! Toata viata am trait cu convingerea (dobandita – nu mai stiu CUM anume, nici de la cine – inca din copilarie) ca pluralul corect este „titireze” (s.n.), si abia acum (verificand cu DEX-online-ul in vederea scrierii prezentului raspuns) am descoperit ca acea forma este doar o varianta acceptata…

        „…astfel ca pigitura a fost comestibilă…”
        „Reclama” (prospectul electronic) al „jucariei” scrie ca SI AIA este comestibila…

        „…și-a băgat mâinile!”
        Nu cred nimica „pe cuvant”! ( 😛 😉 ) „Documentarea” foto il arata doar folosind… (nu stiu CUM obisnuiti voi sa-i spuneti) făcăleţul, mestecăul. Vreau sa-l vad (in poza) manjit de aluat pana la coate! 😆
        (Noroc ca nu si-a „bagat picioarele”… 😆 )

        Răspunde

Lasă un răspuns către Andreotti Anulează răspunsul