Copilăria- paradisul pierdut (Duzina de cuvinte 19)

Cel ce a avut o copilărie luminoasă şi fericită şi-a adunat comoară nesecată în care-şi găseşte mângâiere şi-n cele mai dureroase clipe ale vieţii. Wilhelm Wundt

Dar cel care nu a avut-o? Cu el cum se întâmplă? Din ce-și extrage fericirea, dacă el nu a fost învățat de mic ce înseamnă acest cuvânt? În ce-și caută mângâierea? Cum își alungă sau depășește cele mai dureroase clipe ale vieții?

Nu sunt un fan al televizorului. Mai întâi pentru că timpul a intrat la apă și nu reușesc să mă înțeleg cu el să-mi arate îngăduință măcar din când în când. Și apoi pentru că am fost de atâtea ori dezamăgită de răul pe care îl poate face chiar și încele mai nevinovate (aparent) programe sau emisiuni.

Obișnuiam să mă uit la o emisiune celebră. Țin minte că eram cu Pințul în burtică atunci când începusem să o urmăresc dintr-un motiv foarte simplu: pasiunea (declarată) pentru dans. Am constatat că acum emisiunea cu pricina nu mai are același farmec. Poate pentru că am îmbărânit. Poate pentru că nu mai am eu răbdare și nici timp. Poate pentru că sunt prea puternice siropoșeniile care încadrează episoadele efective de dans. Cert este că ieri seară am prins un moment de relaxare și m-am nimerit în toiul evenimentelor din noua ediție. Poate dacă se dansa mai mult și se vorbea mai puțin, aș fi rezistat mai mult decât am făcut-o de data aceasta.

Am divagat…

Topicul postării de azi era o discuție despre copilărie. Iar aseară mi-am trezit revolta împotriva ”părinților” care nu respectă copilăria celor cărora le-au dat viață. Ascultam cu înfiorare cum tânărul ajuns la 20 de ani povestea despre bătăile îndurate în casele de copii pe unde s-a perindat. Bătăi crunte! Viață de câine! Coșmar! Durere! Povestea lui era exprimată nu doar prin limbajul lui simplu. Se citea în ochii lui extrem de frumoși. De aceea, revolta mea a căpătat proporții uriașe. Cum se poate ca un COPIL să trebuiască să treacă prin asta? Cum mai poate rămâne întreg după o astfel de copilărie? Nu e ca și cum poate merge la cineva ca să ceară o sugestie legată de felul în care s-ar putea ridica să-și continue viața. Pardon, nu să o continue! Tocmai! Să o ia de la capăt! El a avut noroc. (Ce stupid sună, având în vedere contextul!). A văzut o cale în dans. O cale de a se exprima, de a se apropia de oameni din nou, de a se sustrage răutății încolțite în el după atâtea experiențe dureroase.

Apoi mi-am adus aminte de o întâmplare la care am fost martoră fără să vreau acum câteva zile. Trei copii alergând pe mijlocul străzii. Unul mai mic, plângea în timp ce fugea. Altul l-a ajuns din urmă și a început să-l lovească tare cu picioarele. Ultimul se oprise, spectator. Cel mic s-a oprit și el și n-a putut face altceva decât să accepte situația și să plângă în continuare. Nu era mai mare decât Pințul. Ce am făcut? NIMIC! Scena s-a derulat repede, în timp ce eu mergeam în direcția opusă cu mâinile pline de bagaje. În plus, zona nu era tocmai potrivită pentru ca eu să pot interveni, având în vedere că etnia care o populează este aceea atât de controversată deja pentru lipsa de armonie și predispoziția spre conflict și violență de orice fel. M-am simțit neputincioasă. Și lașă. Mi-a rămas copilul ăla în minte îndepărtându-se în fugă, plângând.

Ce-i trebuie unui copil ca să fie fericit? Dragoste. Doi părinți afectuoși fac de mii de ori mai mult decât orice bogăție materială pe care ei ți-o pot asigura cât sunt plecați în străinătate. Nu e greu deloc să-i aduci liniștea în suflet. Un zâmbet, o vorbă bună spusă de o voce caldă… Cum poți să-i oferi aceste lucruri nefiind lângă el?

Și din nou am legat toată povestea de un alt caz despre care am auzit recent, în care părinții au plecat de lângă fata lor de 3 ani lăsând-o în grija rudelor. Pentru că, nu-i așa, familia are nevoie de bani! ”Ne vedem la vară doar”. Acum fata e în clasa a 7 a. Bântuie de la o rudă la alta în funcție de disponibilități. Cum îi va fi, mă întreb, în cele din urmă? Cum își va întemeia ea o familie, dacă nu cunoaște esența conceptului?

Găsim uneori soluțiile cele mai nepotrivite pentru problemele care ne macină viețile. Și de cele mai multe ori, ei, copiii, cad pradă urmărilor acestor decizii. La un moment dat descoperi cu stupoare ei nu mai sunt copii pentru că viața i-a maturizat forțat. Sunt închiși, triști, fără viziune, fără un scop și cu un suflet strivit, incapabil, uneori, de sentimente frumoase.

Mi-am dat seama că nu am fost suficient de mamă pentru copilul meu azi! Din fericire el (sau poate eu?!) mai are o șansă. Sunt lângă el!

……………………………………………………

Cuvintele propuse de Psi s-au potrivit perfect poveștii mele.

Mai bine au făcut-o, poate, Irealia, Griska, Scorpio, dordefemeie, carmen pricop sau almanahe

37 de comentarii

  1. De curând, am asistat la o scenă din aceeaşi categorie, părinţii ăia cu linia tăiată(le-aş tăia io altele!). Zi de festival(al vinului), o fetiţă se duce spre standul cu miere de albine, maică-sa urlă la ea să nu pună mâna, ca nu cumva să spargă un borcan, fetiţa se sperie, cât pe ce să spargă unul, maică-sa o ia de mână, o zgâlţâie un pic, fetiţa se dă în spatele ei, supărată, ascunzându-se. Maică-sa o trage de mână puternic, o aduce iarăşi în faţă ei şi-i zice: Stai aici, umflata dracului!”(fetiţa era un pic grăsuţă). Am vrut să mă duc la ea să-i dau o palmă, m-a prins însă la timp prietena mea de mână şi m-a strâns cu putere, altminteri nu mai răspundeam de ce aveam să fac. Mai e ceva de zis, când vezi că există asemenea lighioane pe faţa pământului?

    • „…altminteri nu mai răspundeam de ce aveam să fac.”
      BA RASPUNDEAI!… (Si inCA_CUm…)

      „…când vezi că există asemenea lighioane…”
      In lumea asta a noastra, ca sa faci… cam orice, in mod teoretic, legal, tre’ sa dovedesti in vreun fel oarecare (de regula prin „hartii” si patalamale) ca ai calitatile / educatia necesare ca sa faci respectiva activitate si ca deci esti indreptatit sa faci acel lucru (sa locuiesti, sa inveti, sa muncesti, sa sofezi – si cu atat mai mult sa conduci oameni, astfel asumandu-ti (intr-un fel) responsabilitatea pt „bucatica” care „iti revine” din soarta lor), iar daca pe parcursul desfasurarii respectivei activitati te vadesti a nu fi corespunzator cei din jur te cam opresc. Doar pt una dintre cele mai „sensibile” dintre activitati (pentru facutul si ulterior pentru ingrijitul si educatul copiilor) nu mai trebuie sa dovedesti existenta niciunui fel de calitati (existenta „calificarii” intru realizarea acestora fiind – pare-se – prezumata).

  2. E ca şi cum ai fi fotografiat câte o clipă din viaţa unor copii. Nu le ştii trecutul, nu le vei cunoaşte viitorul. Laşă şi neputincioasă sunt şi eu, pentru că mi-s prea puţine mijloacele ca să pot schimba semnificativ ceva în viaţa unor copii pe care îi văd devenind întâi adolescenţi, apoi tineri adulţi, lipsiţi de înţelegerea şi îndrumarea părinţilor, izbindu-se de greutăţi şi necazuri de care o mamă aflată aproape de ei i-ar fi putut feri.

    • Da, e adevărat. Când lucrezi cu ei și îi vezi zilnic, e foarte ușor să observi ce li se întâmplă. E posibil să știi mai multe despre unul sau altul decât propriii lor părinți pentru că petreci, se pare, mai mult timp TU cu ei decât cei care le-au dat viață.

    • Uneori poti doar (eventual) sa incerci sa suplinesti TU, privitor (partial – cate putin si pt cate un fragment disparat din viata lor) cate ceva din indrumarile / mangaierea de care nu are parte (deloc sau doar prea putin (prea rar si/sau prea scurt) / prea neindemanatic) din partea celor de la care in mod normal ar fi trebuit sa se astepte la asta. (SI ASTA poate uneori sa faca o diferenta ENORMA in devenirea individului respectiv…)

  3. Până şi un pisoi ca mine are nevoie de dragoste, de mângâieri şi de vorbe blânde. Mă bucur că există bipezi care ni le pot oferi, dar mă doare sufleţelul meu îmblănit când mă gândesc că există şi unii care îşi lipsesc de ele proprii copii 😦

    • Știi cum e, dragă Grișka? Pisoii ca tine s-ar putea să aibă mai mult suflet și mai mult sentiment (da, am scris bine, sentiment) față de multe bipede care nu știu să aprecieze ceea ce li s-a dat.
      🙂

      • Poate ca totusi NU „fata de”, ci „prin comparatie cu”… („Fata de” este prea ambiguu, se preteaza la MINIMUM doua interpretari distincte, poate chiar opuse.)

  4. 🙂 Cred în faptul că ești o mamă bună, ce-i drept, nu perfectă, dar bună! Exact de ceea ce Pințul tău are nevoie! Descoperindu-l cum și cât crește, te descoperi și pe tine! Vă țuc! 🙂

    • Poate ca pt „pint” este in realitate (de fapt) un noroc faptul ca parintii sai cei buni nu sunt perfecti ci uneori (poate) il dezamagesc: in acest fel incepe sa se deprinda (in mod inconstient, sau poate doar subconstient) inca de mic cu ideea de principiu ca in viata mai ai si nemultumiri, si dezamagiri – si asta se intampla mai… cu blandete (mai treptat SI mai… atenuat – de catre atitudinea general-iubitoare a parintilor si de catre eventuale compensari din partea lor a „neplacerilor” indurate) decat s-ar intampla ulterior, dupa ce „iese de sub mana” parintilor si isi incepe viata de adult independent.

  5. e trist ca se intampla asa; din pacate multi copii au ochii prea tristi… si ne simtim neputinciosi de multe ori, am „striga” da’ nu ne-aude nimeni, in cel mai bun caz ne-am pricopsi doar cu niste vorbe „de duh” ca ne-am bagat unde nu-i treaba noastra.

    • Da, așa se întâmplă…
      Nu e treaba noastră, e adevărat, nu în mod direct. dar …a cui o fi? Pentru copiii ăștia cine să intervină astfel încât să le fie bine fără a avea nimeni niciun interes personal?

      • Poate institutiile abilitate s-o faca, desi nu cred ca le-ar fi neaparat mai bine.
        Noi nu putem decat sa ne rugam, sa le dea Dumnezeu o urma de bunatate celor care i-au adus pe lume…

        • am încetat să mai cred în instituțiile astea (re/ne)abilitate. Dacă individul nu este în stare să manifeste compasiune, instituția nu poate să-l schimbe, ba dimpotrivă. În plus, sunt grădinițe unde se întâmplă anomalii din acestea, darămite în casele de copii.

      • „Nu e treaba noastră…”
        Hm! Poate mai degraba nu este RESPONSABILITATEA noastra (directa), ca altfel… treaba noastra PRCA ar cam fi…

        „Pentru copiii ăștia cine să intervină astfel încât să le fie bine fără a avea nimeni niciun interes personal?”
        TARE confuza exprimarea… (De ce, copiilor astora ASA le este bine dar pt asta cineva are musai vreun interes personal?)
        Poate ca o inversare a ordinii cuvintelor ar clarifica putin sensul intentionat: „Pentru copiii ăștia cine să intervină fără a avea nimeni niciun interes personal astfel încât să le fie bine?”

  6. Din pacate e o realitate cruda-crunta. Si..noi nu putem schimba nimic, pentru ca nu putem fi parintii buni ai tuturor copiilor, dar…dar putem fi parinti buni pentru copii nostrii. Si chiar daca mai gresim, vom invata din mers. Nu exista meseria de parinte.

    • Nu există, așa e. Doar că la unii instinctul e foarte puternic, în timp ce altora le lipsește cu desăvârșire.
      Nu poți face mare lucru…Dar de afectat, se pare că te afectează atunci când vezi cu ochii tăi nedreptăți ca acestea.

    • „Meseria” EXISTA (chiar daca nu este trecuta in nomenclator), doar „cursurile de calificare” pt ea nu prea sunt de gasit (si NICI nu sunt – din pacate – obligatoriu de urmat).

      Iar instinctul singur – fara aportul MACAR al gandirii rationale, daca nu chiar si al „pregatirii” specifice – este (POATE fi) nu numai insuficient, ci chiar daunator. (Ca un exemplu simplist, instinctul ne-ar indemna sa facem tot ceea ce ne sta in putinta pt ca sa alinam neconditionat copilul pana conteneste din plans, pe cand poate ratiunea ne spune ca ceea ce il face pe moment sa planga ii este de fapt benefic „de cursa lunga”.)
      Oricum, sunt de acord cu ideea ca unui copil ai carui parinti nu au „prostul obicei” de a gandi ii este mai bine cu parinti CU instinct protector decat cu parinti FARA acel instinct.

  7. te judeci pe tine prea aspru şi argumente ar fi chiar poveştile pe care le-ai spus.
    ce-i trebuie unui copil pentru a fi fericit? totul şi nimic: iubirea celor ce l-au adus pe lume. dar pentru prea mulţi, tot mai mulţi din păcate, misiunea de părinte este un handicap… 😦

    • eu nu înțeleg de ce și acum mai există ”accidente”, când poți și ai cu ce să te ferești de lucruri pe care nu ți le dorești. E prea multă ignoranță. Prea multă indiferență, ca și cum nu ar fi vorba despre suflete…
      Păcat…mare păcat!
      Iar de aici…se nasc monștrii…

      • există o vorbă şi chiar dacă par puţin rea, o voi spune: „mai dă Dumnezeu şi cui nu merită”
        mai mult nu spun… fetiţa naşilor noştri a fost un astfel de copil, mutată de la rude la străini o vreme… de câte ori o întâlneam mă cutremura suferinţa din ochii ei.

        • poate Dumnezeu dă tocmai ca un semn…ca o posibilitate de a se îndrepta, de a-și mântui sufletul…ca o speranță… Unuii poate apucă de ea strâns, alții însă… sunt fără scăpare…

  8. cand citesc astfel de povesti – imi pare atat de rau ca statul roman nu incurajeaza adoptiile!
    In primul rand e multa hartogarie si in al doilea rand (chiar daca suna egoist) nu poti sa alegi copilul. Ori asa ceva nu mi se pare normal.
    Daca ar fi sa adopt vreodata, probabil nu asface-o in Romania , din pacate.

    • da…și cu adopțiile la noi e o altă problemă…am aflat fără să vreau cam care sunt chinurile părinților care chiar își doresc un copil pe care să-l iubească…
      dar cred că ar avea șanse mai mari să fie fericiți într-o familie adoptivă decât abandonați cine știe pe unde…

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s