Răspunsuri la „întrebări adresate profesorilor”

🙂

Din ciclul „A fi sau a nu fi…profesor”, am avut ocazia să dau peste un articol care adresa câteva întrebări pertinente dascălilor din România. Da, este clar că s-a pierdut interesul pentru calitatea educației, chiar dacă avem comisii peste comisii care, chipurile, încearcă să reglementeze acest lucru. Nenorocirea este că, din nou, totul se face generalizat și nu ținându-se cont de particularitățile școlilor, elevilor, profesorilor, societății în care trăim. Apoi, noi generalizăm, la rândul nostru și emitem păreri: profesorii despre elevi, elevii despre profesori, părinții despre profesori, profesorii despre societate și alte asemenea…combinații și permutări luate câte două. Am scris în câteva rânduri despre profesori și despre relațiile cu elevii sau cu părinții din perspectiva mea. Ba chiar am fost „catalogată” drept NEPOTRIVITĂ pentru această „meserie” pentru că nu am concepții „sănătoase” care să mă recomande în acest sens. Sper că această provocare să nu se soldeze cu noi acuzații la adresa autoarei acestui articol sau cu interpretarea eronată a cuvintelor și a ideilor prezentate aici.

Lumea asta e împărțită în Bine și Rău de la începuturile ei, iar această dihotomie se regăsește în tot ce formează existența noastră. „Arta” constă în (auto?)educarea fiecărui individ astfel încât să poată face distincție între cele două și să ALEAGĂ..

După acest principiu, există profesori buni și elevi buni, precum și profesori dezastruoși și elevi dezinteresați. Combinațiile acestor elemente au rezultate variabile:

  • profesori buni+elevi buni= performanță
  • profesori dezastruoși+ elevi buni= eșec în educație
  • profesori buni+elevi delăsători= eșec în educație
  • profesori dezastruoși+elevi delăsători= ratarea unei întregii nații

Desigur, este și aceasta o generalizare, întrucât apar variabile în context care pot influența rezultatul (părinți, societate, perioadă, condiții etc.), dar dacă m-aș apuca să dezvolt, aș transforma o simplă postare într-un roman-foileton sau o trilogie 😀 .

Cert este că există profesori care nu merită să fie puși la zid (nu, nu vorbesc despre mine; încă! 😀 ). Care fac mai mult decât să predea o materie. Care se implică mai mult decât este cazul, nu pentru că ar avea ceva material de câștigat, ci pentru că asta simt că trebuie să facă, încălcând, poate, niște reguli stupide. Și care au ghinionul să trăiască într-o societate care nu-i valorizează și nici nu îi sprijină. Am fost uimită când mi s-a spus că nu trebuie să te întinzi mai mult decât îți cere „datoria”, că tendințele „umane” te fac să plătești scump. Probabil încă o generalizare, care nu poate să însemne că nu trebuie să fim umani de teama de a nu suferi după aceea.

Apoi, există profesori care nu își merită acest nume (nu, nici aici nu vorbesc despre mine; încă! 😈 ). „Profesori” care lovesc elevii, care îi desconsideră, care nu vin la ore, care sunt profesori doar pentru că au o diplomă ce atestă că au acumulat niște informații într-un anumit domeniu (dacă informațiile stocate într-un creier performant nu ajung la învățăcei, ele nu fac din posesor un educator!)

Există, de asemenea, profesori care se străduiesc (da, aici vorbesc despre mine! 😈 ) și care seamănă teribil cu Don Quijote. Oameni a căror muncă nu se vede tocmai pentru că sunt prea multe morile de vânt. Care mai lasă din „obiectivele” lecției, atât de frumos stipulate în „programă”, ca să mai facă loc altor „activități” ușor „umanizate”. Care preferă o oră de discuții uneia de dictare, etc. etc. etc.

Ceea ce facem noi, de obicei, este să aruncăm vina. Suntem campioni la asta! [Cum a fost cu bietul copac de a picat acum câteva zile prin București. Nu e vina proprietarei mașinii că a parcat-o acolo deși copacul arăta de o mie de ani. Nu e vina autorităților locale care se ocupă cu spațiile verzi etc. Nu e nici vina membrilor comunității locale care sălășluiesc în zonă și care au văzut că bietul copac era șubred. Atunci? Dacă nu a fost furtună, deci nu putem da vina pe ea, numai copacul putea să răspundă! Să-l dăm în judecată, zic!]

Așadar, devine un cerc vicios:

  • profesorii dau vina pe elevi că nu învață, care dau vina pe profesori că nu le predau pe înțelesul lor;
  • părinții dau vina pe profesori că nu se implică și nu își fac datoria, profesorii dau vina pe părinți că nu se implică și nu își fac datoria;
  • profesorii, elevii și părinții dau vina pe societate că nu le oferă șanse și condiții, dar surpriză: societatea suntem noi toți!

În concluzie: a cui este vina? A NOASTRĂ! Când ni se întâmplă ceva nedrept, când se încalcă reguli sau drepturi, când nu-și face cineva datoria trebuie să luăm atitudine! În fond, este binele nostru la mijloc, nu? Altfel, ne merităm soarta cu toții: profesorii care nu au elevi implicați, părinții care nu au copii realizați, elevii care nu au rezultatele dorite, societatea care nu progresează.

 Nu am răspuns la întrebările postate în articolul citat, pentru că eu nu mă regăsesc acolo. O fi lipsa de modestie, poate 🙄 . Dar:

  • nu am lăsat niciodată ca răspunsul meu pentru salariul mic să se răsfrângă asupra elevilor mei! O pot confirma oricând, mai ales cei care au beneficiat de nenumărate ore în plus din timpul meu liber și neplătit pentru a recupera pentru examen.
  • nu am crezut niciodată că nu merită ceea ce fac, chiar dacă din 30 de elevi, doar vreo 10 au fost influențați pozitiv de activitatea mea în timpul unei ore sau a alteia, sau dacă unul dintr-o clasă întreagă îmi spune la final: „Doa’n-‘soară, mă bucur că mi-ați fost profesor”!
  • am încurajat mereu dialogul și am dat dreptul la replică, atâta vreme cât acesta a fost argumentată. A, și mi-am recunoscut greșeala când s-a întâmplat (destul de rar, totuși) să greșesc.
  • nu am refuzat nicio opinie, ba chiar am fost acuzată că prea le permit să spună „inepții” în legătură cu un subiect sau altul.
  • ajung, uneori, la concluzia că totul este pierdut, mai ales când azi spun una și mâine se uită, lucru care se repetă la infinit. Dar asta nu a însemnat niciodată că am renunțat! Și nu, nu e toată lumea dezinteresată! 😉
  • sunt dispusă ca „împreună, să aducem acea schimbare în bine pe care cu toţii ne-o dorim”. Împreună cu cine, zic? Cam cum e cu grupul curajos care zice: „du-te tu primul, că noi venim să te susținem!” Și te trezești la o ședință cu părinții părintele unic care oricum era cel mai interesat dintre toți sau doar cu 5 elevi la pregătirea pentru examen pe care o faci benevol pentru că au cerut-o toți 30.
  • da, sunt dispusă să ofer „înţelegere, comunicare, încurajări, sfaturi, posibilitatea reală de a evolua”, dar dacă la primire nu e nimeni?

Am luat articolul ca pe o provocare decentă și nu am ales să răspund pentru că aș fi vreo frustrată care s-a simțit atinsă. Ci pentru că l-am considerat o invitație la dialog, ceea ce sper că am reușit să onorez.

🙂

11 comentarii

  1. Ziua bună !

    Mulţumesc pentru faptul că ai răspuns articolului pe care l-am scris, chiar apreciez. Mi-ar fi plăcut să fie atât de uşor pe parcursul acestor 12 ani şi să fi primit răspunsuri la fel de pertinente întrebărilor pe care le-aş fi adresat…din păcate, acest cerc vicios mi-a omorât dorinţa de a mai adresa întrebări profesorilor pe care i-am avut. În acest joc de-a „şoarecele şi pisica” pe care ei l-au creat, am considerat că nu mai este loc şi de întrebări.

    Într-adevăr, ai atins foarte bine problema schimbării. Eu mi-o doresc, tu ţi-o doreşti, dar oare mai sunt şi alţii care şi-o doresc ? Şi daca ei există, de ce nimeni nu face niciun pas în faţă ?! Din nefericire, din acele combinaţii pe care le-ai enumerat mai sus, pe prima eu nu am apucat să o cunosc.

    Uitasem să îţi sugerez vizionarea filmului ” Detachment „. Abordează perfect această temă a învăţământului cu ale sale cercuri vicioase.

    O săptămână frumoasă !

    • Greu, greu! Parcă am o mie de ani, așa mă mișc! 😀
      Iertăciune pentru neplăcere. Nu verificasem Spam-ul.
      Știi care cred că este avantajul meu? Faptul că lucrez cu elevi cotați drept „foarte slabi”, de care profesorii cu prestanță se feresc sau despre care nu cred că mai au vreo șansă. Ei m-au învățat că pentru a ajunge la un om, trebuie să înveți să cobori de pe piedestalul unde te plasezi în mod eronat. Suntem educați să credem fie că profesorii sunt de doi lei, fie că ei sunt undeva sus și nu poți ajunge la ei, dar trebuie să îi venerezi pentru că… „așa se cade”. Suntem oameni! Și profesorii și elevii. Atâta vreme cât nu luăm asta în ecuație, rezultatul va fi întotdeauna greșit.

      • Pot confirma cele spuse de tine. Cele mai explicite meditaţii au fost cele pe care le-am făcut cu profesori care nu predau în liceele „de renume”. În opinia mea, una dintre caracteristicile inteligenţei este însăşi această capacitate de a te putea face înţeles, indiferent de interlocutor.
        Şi da, uităm că suntem oameni, uităm că ar trebui să fim uniţi de aceleaşi scopuri…este un sistem care, prin prisma neajunsurilor sale, ar fi trebuit să ne unească, nu să ne dezbine.

        • E foarte greu sā faci ceea ce trebuie într-o societate sfârtecată de vicii. E greu să te fereşti de ele. E greu să rămâi OM.
          Totuşi, de undeva trebuie să vină „vindecarea”. Numai că fiecare dintre noi speră şi aşteaptă ca altcineva să ia taurul de coarne…

  2. Ecuaţia ta nu este completă. Educaţia unui copil în şcoală nu are doar două componente aşa cum le enumeri tu (profesor-elev), ci şase : MEN, şcoală, profesor, elev, părinţi, anturaj. Una singură dacă scârţâie, se duce naibii toată şandramaua. Ori la noi scârţâie cam toate. Aşa că, ce pretenţii poţi avea ?

    • Corect! Am zis și eu de părinți, de „societate”, de alți factori. Totuși, lumea, în general, când face referire la eșecurile în educație, numai la profesori se referă prima dată, apoi la elevi. Și de aici acuze… Dar de pus osul la treabă…mai puțin…

  3. Spune-mi, te rog, că al meu comentariu a intrat în spam sau ceva de genul acesta…sper că n-a fost o nefericită eroare a celor de la wordpress şi a dispărut.

Ce părere ai?